Stelian Țurlea Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 11
Nu mai înţeleg nimic. Trebuie s-o iau de la capăt.
M-am trezit într-un pat ca de spital, dar eram în infirmeria secţiei de poliţie. Nu mă duseseră la spital. Chiar trăseseră în mine, glontele îmi ştersese tâmpla, sângele îmi şiroia în ochi şi leşinasem. Nimic serios, mă putea doftorici oricine.
Nu mi-a spus nimeni ce s-a întâmplat, toţi erau furioşi, culmea e că toţi erau furioşi pe mine, sau cel puţin asta am crezut. Am pus cap la cap frânturile pe care le auzeam. Geanta diplomat dispăruse, nimeni nu ştia unde, nimeni n-o văzuse. Degeaba spuneam eu c-o apucasem de mâner. Nu puteam crede, dar n-a-veam cu cine să mă-nţeleg. Şeful era negru de supărare.
Singura reuşită era că nu transpirase deloc că eu sau Vasile eram poliţişti. Vasile îl dăduse pe zdrahon pe mâna poliţiştilor veniţi dinspre Bucureşti. A doua zi era liber, îl scoseseră avocaţii pe vicii de procedură. Celălalt zdrahon ajunsese la morgă, îi venisem de hac. Sigur n-am vrut asta, gândul meu fusese doar să-l adorm până rezolv cazul. Lovisem cum nu mai lovisem vreodată pe cineva. S-a aflat că era cel mai mic dintre fraţii Matache. Dacă cineva are putere în oraşul nostru, ăştia-s fraţii Matache. Stăpânesc totul, direct sau indirect. Lumea nu-l cunoaşte decât pe cel Mare, celorlalţi doi mai nimeni nu le-a văzut feţele, nu vor să se-arate, aşa că nu-i de mirare că nu-l recunoscusem. Mi s-a făcut pielea găină la auzul numelui.
Haidamacii din casa verde au ajuns după gratii, erau cam de multişor în vizorul poliţiei pentru trafic de droguri, i-au înfundat uşor cu culturile de canabis găsite în spatele gardurilor înalte şi pentru prostia de a fi tras în poliţiştii care alergau după infractori. De fapt, nu vizase niciunul vreun poliţist în uniformă, trăseseră în mine, mai multe focuri şi m-a nimerit doar unul, dar cine mai stătea să stabilească acuma traiectoriile, erau buni legaţi şi fără expertize balistice. O să le cam putrezească oasele la pârnaie, dar nu-s de plâns.
Nu-nţelegeam unde dispăruse geanta diplomat. O luase Vasile? Ridica din umeri. N-o văzuse. O găbjiseră poliţiştii adevăraţi? Înainte să-şi cheme întăriri şi să-i aresteze pe gealaţi? Când m-au săltat pe mine şi m-au dat pe mâna doctorului? Toţi ridicau din umeri.
Mi-au spus doar că mă aduseseră la secţie din precauţie, să-i înţeleg. La spital mai punea vreunul întrebări indiscrete şi reuşeau să afle cine sunt, sau eu aiuram cumva şi vorbeam vrute şi mai ales nevrute. Era mai bine aşa. Clanul lui Matache, care turba, nu făcea nici o legătură cu poliţia, erau convinşi că vreo grupare care scotea capul pusese totul la cale. Deocamdată asta credeau. Deocamdată era bine. Deocamdată se pregăteau să-l jelească pe Matache ăl mic.
Trecuse abia o zi de la moartea lui şi Morga refuza să le dea trupul. Stabiliseră o autopsie şi experţii încă nu se pronunţaseră. O armată de avocaţi nu reuşise să-i convingă să se mişte mai repede.
Dar afacerile-s afaceri şi merg înainte. Aşa că trebuia să continui ce începusem.
Şefului celui mare i se spusese despre misiunea mea sub acoperire doar cât să nu turbeze. Nimic despre legătura mea cu moartea lui Matache. Atâta vreme cât procurorii nu găsiseră ceva să-i înfunde, erau oameni onorabili şi şeful poliţiei îi trata ca pe oameni onorabili, nu admitea ieşirea din rând.
— Ce faci cu transportul următor? m-a zorit şeful direct. O să stai toată săptămâna să-mi boleşti pentru o zgaibă?
Vreau-nu vreau, trebuie să mă dau jos.
— Şi ultima geantă diplomat? am întrebat eu din nou, doar-doar mi-o spune ceva.
— Nu ştiu nimic de vreo geantă.
Încep să cred că sunt într-o poveste care merge înainte fără voia mea.
Xxx
Eram din nou singur, Vasile avea altă misiune, ori şefu’ credea că-i mai bine să mă descurc cum ştiu. Mi-a dat altă maşină, hârbul meu fusese prea des prin locurile de pândă, putea da de bănuit.
Am aşteptat cam multişor, începusem să mă tem că nu mai vin, ori au schimbat ziua transferului de diamante. Am răsuflat uşurat când am zărit automobilul cu geamuri fumurii. Erau consecvenţi. Afacerile trebuie făcute la timp.
N-a rămas mult dincolo de gardul de sârmă ghimpată, se apropia ora zborurilor pe care le mai urmărisem, însemna că nu modificaseră planurile. Nu-mi era clar ce aveam să fac, era ziua improvizaţiei. Tot ce aveam în gând era să-i împiedic să ajungă la aeroport. Mă înţelesesem ca un echipaj să mă aştepte la drumul naţional şi să stea mereu aproape. În caz de nevoie, aveam să-i chem.
Am plecat pe urma maşinii în care presupuneam că e o nouă geantă diplomat. Se grăbeau. Trebuia să mă grăbesc şi eu şi să-i împiedic sau să-i reţin cu orice preţ. N-am găsit metodă mai bună. Am tras în cauciucuri. Automobilul cu geamuri fumurii s-a poticnit. Şoferul a ieşit să vadă ce s-a-ntâmplat, n-auzise împuşcătura. Era zdrahonul care fusese cu prâslea Matache. Asta complica lucrurile. Nu mă interesa dacă în automobil mai era vreun Matache, eu aveam un fix cu geanta diplomat pe care eram convins c-o duc doldora de diamante la aeroport.
M-am apropiat, am coborât. Zdrahonul a făcut ochii mari, a înţeles că e o capcană.
— Tot tu? m-a întrebat.
N-avea rost să-i răspund. Dar m-am dat cocoş, să aprind atmosfera:
— Dacă vrei să scapi cu viaţă, nu încerca să scoţi vreo armă.
Se uita la mine atât de mirat, de parcă eram vreun boşiman.
Urmărindu-i mişcările, m-am lipit de portiera din dreapta şi i-am cerut celuilalt bărbat să coboare.
— Mai repejor! am insistat.
Bărbatul era şi livid şi furios. Ieşea cu gesturi greoaie. L-am pipăit sumar, n-avea armă. I-am cerut să se îndepărteze de maşină, nu voiam să mă surprindă cu ceva. Mai voiam să-i am pe amândoi în faţa ochilor. Cinci, şase paşi erau destul.
— Nu ţi-e teamă? Ştii cine sunt?
— Chiar nu-mi pasă! m-am dat eu bărbat dintr-o bucată. Poţi să fii şi Matache cel Mare!
Bărbatul a tresărit, şi-a scos ochelarii negri, avea aceiaşi ochi verzi şi răi pe care îi mai văzusem şi un rictus pe care n-o să-l uit. Doar că era mai scund şi mai burtos decât Prâslea.
— Cine eşti, măi, băiete, în cinci minute se umple câmpul de trăgători, nu ţi-e milă de viaţa ta?
Prin urmare apucaseră să-şi cheme ajutoare. Făcusem bine că sunasem şi eu echipajul aflat în drumul naţional. Cum mi-o fi soarta, care or sosi primii.
— Ce vrei? mă întreabă ochii verzi. Eşti de-al lui Manolache? Treci la mine şi ai dublu la tot ce-ţi dă el.
Oamenii ăştia aveau un fix. Trebuia să aflu cine-i Manolache şi cu ce se ocupă de le este atâta teamă ăstora care stăpânesc totul c-o să le ştirbească din putere.
— Geanta, am zis.
— Ce geantă visezi? Eşti nebun.
Nu eram. Când mă apropiasem de portieră, zărisem geanta, pe bancheta din spate.
— Geanta cu diamante, am repetat, să ştie că-s la curent cu afacerea. Spune-i brutei s-o aducă şi scăpaţi amândoi.
— Ţi-ai săpat mormântul, a scăpat printre dinţi.
— Am mai auzit şi asta.
— Nici măcar n-o să ajungi la groapă. O să-ţi las hoitul pe câmpul ăsta, să-l sfârtece câinii şi ciorile.
— Fiecare cu soarta lui, mă arătam eu imperturbabil, cum văzusem prin filme. Spune-i să aducă geanta mai repede. şi fără prostii.
Ca să vadă că nu glumesc, i-am răsucit o mână la spate, atât de repede şi de puternic, că am simţit cum trosneşte din umăr. A urlat scurt:
— Eşti dement! Adu-i dementului geanta şi-o să-l belim pe urmă!
Am strâns din nou mâna răsucită la spate, făcându-l să scoată alt urlet şi şoptindu-i la ureche:
— N-o să beleşti pe nimeni! Sau nu pe mine!
Eram atent la ce face zdrahonul care deschisese portiera din spate, să ia geanta diplomat. ştiam c-o să caute şi-o armă.
Departe se ridicau norişori de praf care se apropiau ca mânaţi de vânt. Oamenii mei sau ai lor. N-aveam vreme. De era să mor, măcar să apuc să fac ceva. I-am strigat zdrahonului:
— Mişcă mai repede!
Am trecut în spatele lui Matache al doilea exact în clipa în care zdrahonul a început să tragă. L-a nimerit pe Matache în piept. M-am aruncat la pământ. A căzut lângă mine şi peste mine, ca o pavăză. Număram gloanţele care îi scuturau trupul, trei, patru, cinci, nu se mai termina, parcă era mitralieră.
Apoi am auzit scrâşnet de frâne, alte împuşcături şi strigăte.
— Poliţia! Nu mişcă nimeni!
P-ormă s-a lăsat brusc liniştea şi am ridicat capul din praf.
Zdrahonul căzuse pe spate şi în jurul lui se lăţea o baltă de sânge. Ar fi fost mai bine pentru el să nu-l fi scăpat avocaţii. Din maşina poliţiei ieşiseră trei poliţişti, cu armele pregătite să tragă din nou. Înaintau spre cealaltă maşină, flancată de doi flăcăi raşi în cap, care nu mai apucaseră să-şi apere patronul şi care ridicaseră braţele în semn că se predau. I-au încătuşat repede.
Lângă mine, Matache al doilea zăcea fără rictus.
M-am speriat. În două zile lichidasem doi din stăpânii oraşului. Şi parcă fusese o joacă.
(Fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. www.librariaflacara.ro)
