Fiul neștiut

Caz închis – 28

Voiam să ştiu tot ce s-a întâmplat în ziua aceea irepetabilă, poate am să scriu vreodată despre ea, cum făcea el, tata. N-am apucat să-i spun că vreau să-i calc pe urme, n-am vorbit niciodată cu el, nu m-a primit. Cât a trăit, mama insista spunându-mi să fiu demn, să nu mă umilesc. Dar văd că niciunul dintre cei care cer ceva n-o duce rău, ba chiar ajung să-ţi râdă în nas. Mama nu era de acord, nu puteam ieşi din vorba ei şi n-am făcut-o nici după ce a murit, din respect.

Ştiu absolut totul despre Emil Sorescu, i-aş putea scrie biografia, i-am citit toate cărţile, am tăieturi din ziare cu texte de toate felurile despre el. Nu-l prea iubea lumea. Eram mândru de fiecare dată când primea vreo medalie sau vreun premiu, de parcă le-aş fi luat eu, dar n-aveam cui spune că sunt mândru, era secretul meu.

Nu le înţeleg pe surorile mele care-l urăsc. Fiecare îşi duce viaţa cum crede de cuviinţă. Dar putea şi el măcar să ne recunoască. Măcar să stea de vorbă cu noi o dată în viaţă! Măcar acuma, când am ajuns oameni în toată firea!

Am plecat devreme de acasă în ziua aceea, să nu pierd niciun amănunt. Era depus la Ateneu. N-am intrat niciodată la Ateneu până în acea zi, mă copleşea ce vedeam. O sală enormă şi, în mijloc, el într-un coşciug atât de acoperit cu flori că nu-l vedeam. M-am enervat că erau deja oameni şi tot veneau, cine ştie ce-şi spuneau, am tras cu urechea. Dar erau aceleaşi vorbe din ziua dinainte, cum murise, ce rămâne după el, că-l lăsase inima, că avea diabet, că băuse ca porcul până a crăpat, că l-ar fi otrăvit cineva, chestia asta m-a lăsat mască, n-o mai auzisem, cine să vrea să-l omoare?

Nici nu ajunsesem bine şi au început să se perinde mahării, cu coroane, cu condoleanţe şoptite între ei, şedeau o vreme, plecau, fuseseră văzuţi de lume şi filmaţi de televiziuni, asta era bine pentru ei. A trecut până şi preşedintele cu ditamai coroana pe care o duceau aghiotanţii. Măcar ăsta a fost demn, n-a scos o vorbă, s-a înclinat, a stat un minut, a plecat. Se făcuse afară o coadă de sute de persoane, nu-mi închipuiam c-o să fie atâta popor, nici nu credeam că-l iubeau, erau doar curioşi. Cum te poţi înghesui să vezi un mort?

După vreo trei ore au ridicat coşciugul şi l-au dus la o biserică din apropiere, pentru slujbă. Mă ţineam cât de aproape puteam, dar la biserică era deja atâta lume care aştepta, că n-am reuşit să mai intru şi eu, nu ştiu nimic din ce s-a spus acolo. Am rămas afară, era un frig cumplit.

Atunci le-am văzut pe surorile mele, se îmbrăcaseră în negru, nu ca mine. Atrăgeau atenţia, lumea se holba la ele, nu vezi pe toate drumurile două fiinţe identice, ca-n oglindă. Acum erau şi ca nişte ciocli. Le-am făcut un semn cu mâna, dar nu m-au văzut, sau nu voiau să mă vadă.

Apoi l-au scos şi mulţimea adunată în faţa bisericii a aruncat cu flori. Maşina în care a fost aşezat coşciugul a fost şi ea acoperită cu buchete de flori, după care a pornit spre cimitir. Abia m-am ţinut după ea. Am avut noroc, altfel n-ajungeam la timp. M-am rugat de unul care şezuse tot timpul lângă mine – m-am prins că are maşină – să mă ia şi pe mine, m-a privit lung şi neîncrezător şi m-a întrebat cine sunt, dârdâiam de frig, nu i-am zis adevărul, ci primul lucru care mi-a venit în cap, un discipol şi ziarist, a părut uimit, a răspuns cu un hai. Pe drum n-a scos o vorbă, iar la cimitir l-am lăsat să parcheze şi m-am repezit în curte, unde era popor şi mai mult, mii de oameni.

Aşezaseră coşciugul pe un catafalc, începuse deja slujba, mai şi fulguia pe deasupra, se ţineau discursuri, au fost atât de multe că începeam să mă plictisesc, toţi îi aduceau laude, toţi îi fuseseră prieteni, când eu citisem că dusese o viaţă de singuratic, toţi se mândreau că îi stătuseră aproape, că îi fuseseră contemporani, sau că îi admiraseră lupta pentru dreptate, îi citiseră şi recitiseră cărţile care mergeau drept la suflet. Se amestecau fraze pompoase despre omul cetăţii, personalitatea complexă, atitudinea publică, omul providenţă, ascuţişul cuvântului său. Cred că nu le asculta nimeni, doar aşteptau să vadă dacă nu leşină careva, dacă nu se întâmplă ceva să-l tot repeţi după aceea curioşilor la un pahar de vin.

Un fost preşedinte a plictisit şi mai mult asistența, spunând că Emil Sorescu n-a fost un scriitor de curte, cum susţin detractorii lui, că nu i-a adus omagii fostului dictator, ci a avut coloana vertebrală dreaptă, dar că pe lume nimeni nu-i perfect.

Unul înghesuit lângă catafalc flutura un steag, nu înţelegeam defel ce legătură avea cu înmormântarea. Nişte cucoane bombăneau lângă mine, că prea exagerau cu discursurile, s-au întors vremurile de dinainte şi-i elogiază pe toţi securiştii. Vorbiseră cam tare, un bătrânel obosit şi cu un pumn de medalii de tinichea înfipte în piept le-a apostrofat pe loc:

• Ia mai tăceţi, dracului, cucuvelelor! Hai, daţi-i cu praf de mers!

A cântat fanfara şi s-au tras salve de puşcă şi iarăşi nu m-am putut apropia de mormânt decât târziu, îmbrâncit de fel şi fel de curioşi, vedeam cum îşi dau florile din mână în mână să le depună pe sicriu sau pe mormânt, de parcă ar fi stat scris pe ele de la cine sunt.

Atunci mi-am văzut din nou surorile, nu ştiu cum ajunseseră şi ele, păreau disperate să vadă ceremonia. Eram convins că se străduiau să stea cât mai aproape de oamenii zilei, numeroşi, doar-doar le-o remarca vreunul să le întrebe cine sunt, iar ele să-şi verse năduful. Le spusesem de mii de ori că n-or să se aleagă cu nimic şi uite că așa se întâmplase.

Aflasem că nu-şi făcuse testament şi se vor repezi corbii care îi fuseseră mai aproape să împartă totul. Lor, sau nouă tustrei, n-o să ne rămână nimic. Degeaba ştiam că ne fusese tată, n-aveam niciunul în faţa legii niciun act, nicio dovadă, doar ce ne povestise mama, cum rămăsese însărcinată şi tata spusese scurt: Ce dracu’ vrei să fac eu cu tripleţi? Şi apoi o mai văzuse de câteva ori în viaţă, să-i dea nişte bani. Praful de pe tobă ne rămâne nouă.

Surorile mele insistau că n-au nevoie de niciun sfanţ, doar de recunoaşterea lumii, aiurea, nişte japiţe, ar fi uns pe oricine să se-aleagă şi ele cu ceva! Ba chiar sunt convins că ar fi împărţit egal cu binefăcătorul care le-ar fi introdus la împărţirea averii, doar să se înfrupte şi ele. Numai că nu ştiau că nu rămânea mai nimic de pe urma lui, eu aflasem, dar nu le-am mai spus şi asta, chiar nu voiam să le văd cum îşi smulg părul din cap.

Am rămas până au ars toate lumânările. Lumea se împrăştiase demult, plecaseră până şi bezmeticele mele de surori.

Mai erau acolo nişte rătăciţi, printre ei două femei, una voinică, cu o pelerină vişinie până aproape de glezne şi pălărie cât roata carului, o alta subţirică, în negru toată, părea bătută. Habar n-aveam cine sunt, bocitoare – nu, actriţe – nu, le-aş fi văzut măcar o dată la televizor şi mă uit seară de seară, rude – sigur nu, că nu mai avea pe nimeni în afară de noi trei, poate iubite. Dar nu puteau fi amândouă deodată iubite, poate din ani diferiţi, aşa că mă întrebam ce căutau acolo, curios, când am văzut privirile de un albastru sfredelitor ale femeii trupeşe, m-am îndrăgostit pe loc de ele, m-am apropiat şi am auzit-o spunând:

• Hai, Ana, să mergem, nu-l mai întorci.

M-au lăsat singur în apropierea mormântului atât de acoperit de coroane că părea un deal. Când m-am îndepărtat şi eu, începea să ningă vârtos şi se apropiau ţigani să fure florile coroanelor, să le vândă a doua zi la poartă.

(din romanul „Caz închis”, Editura Cartea românească, 2013)