Stelian ȚurleaStelian Țurlea
29.07.2020

Explozie în râpă

Ieşi din viaţa mea! – 1                                                         

 

Get out of my life, I beg you to go now

For I can no longer stand your face

You’re cold as ice and so frustrated

Now I get on my feet again

There’s nothing more to say

                   BZN – Dance, dance

  

          Explozia maşinii care a luat foc în râpă a cutremurat toată valea. Femeia care servea la barul bodegii de la marginea drumului a ieşit înspăimântată să vadă ce se întâmplă. S-au repezit în urma ei, împleticindu-se uşor, cei doi muşterii care trăncăniseră până atunci cu berile în faţă. Pe buza râpei şedea, căzută în genunchi,  tânăra care ieşise mai devreme val-vârtej din bodegă, cu lacrimile curgându-i şiroaie şi urlând din toţi rărunchii. Tot spre maşina în flăcări, ciucit pe buza râpei, se uita curios un copilandru trimis nimeni nu ştia de cine cu caprele la păscut. Acestea se răspândiseră în toată râpa, rupând vlăstarii verzi.

Femeia care servea la barul bodegii a sunat la 112. Se bâlbâia, nu prea ştia ce să spună, doar că fusese o explozie cumplită. Habar n-avea dacă e vreun rănit, a mai zis, când i s-au pus întrebări de la capătul firului. Simţea că vorbeşte cu o autoritate şi o apucase tremurul, în viaţa ei nu vorbise cu o autoritate, nici măcar cu primarul când trecea, înainte de alegeri, să se facă cunoscut, cei care-l însoţeau cereau ţuica, nu el. Când şi-a amintit, de emoţie a închis telefonul, poate la capătul firului era un fel de primar şi nu voia să aibă de-a face cu el. Cei de la capătul firului încă mai întrebau când le-a trântit telefonul în nas. Dar tot au trimis pe cineva.

După vreo jumătate de oră a sosit un echipaj de poliţie. Nicio ambulanţă, femeia de la barul bodegii nu vorbise de răniţi şi victime.

Poliţiştii au găsit-o pe marginea prăpastiei pe tânăra în blugi prespălaţi, cu pălăriuţă fistichie pe cap, albă, cu buline roşii ca nişte cireşe şi fluturi albaştri, hohotind întruna şi spunând cu un glas sfârşit de atâta plânset,

– Copilaşul meu, copilaşul meu!

Era în stare de şoc, nu reuşea să-şi îngaime numele, nici să spună ce căuta acolo şi ce se întâmplase. Poliţiştii au bănuit că era posesoarea maşinii care ardea în prăpastie.

Femeia de la bar le-a confirmat că intrase în bodegă şi întrebase de o budă, în care s-a închis imediat. Nu putea spune cât a stat acolo, dar nu credea să fi stat mult, cât îi trebuie unei femei să se uşureze? I-a plăcut să adauge, spre stânjeneala poliţiştilor: mai ales acuma, vara, când n-ai multe ţoale pe tine…

Deşi sărea în ochi că asta făcuse, poliţiştii au întrebat-o pe tânără dacă ea oprise într-adevăr la bar. N-au primit drept răspuns decât aceeaşi lamentare despre copilaş. Unul dintre poliţişti, cel care observase culorile pălăriuţei şi ţinuse să le consemneze în raport, a zâmbit strâmb:

– Îşi plânge maşina.

Erau convinşi că, în graba să ajungă la toaletă, tânăra nu-şi asigurase bine automobilul care o luase la vale şi se prăvălise în prăpastie. Pentru ei devenea doar o treabă de rutină.

Au chemat pompierii.

La vreo oră după ce au apărut, aceştia au stins incendiul. După alte două sau trei ore, au ridicat maşina arsă pe marginea drumului. Au descoperit cu groază pe bancheta din spate un trup mic, calcinat. Nu mai era vorba de un simplu accident.

Tânăra continua să-şi plângă copilaşul. Nu s-a împotrivit când au dus-o la prima secţie de poliţie, nici arestării. Era ca drogată. Mai multe zile la rând n-a fost în stare să spună ce se întâmplase. Au aflat cum o cheamă doar din actele îngrămădite în geantă, ea îi privea cu ochii goi când era întrebată. Primele vorbe desluşite au fost:

– Mi-am ucis copilul!

Expertiza a lămurit că automobilul nu fusese asigurat, pornise la vale şi s-a prăbuşit în prăpastie. Tânăra nu-şi amintea nimic. A fost de acord cu concluziile experţilor. Dacă ei spuneau că părăsise maşina fără s-o bage măcar în viteză, grăbită să găsească o toaletă, fără doar şi poate aşa făcuse. Nu-i putea contrazice. Femeia care servea la bar confirma graba tinerei. Cei doi obişnuiţi ai crâşmei au spus şi ei, tot cu limbile împleticite, că maeştrii experţi au întru totul dreptate. Aşa văzuseră şi ei. De fapt, niciunul nu-şi amintea nimic, nici explozia, nici că ieşiseră să privească tâmp cum arde maşina, nici că fusese de faţă vreo tânără, doar că se întorseseră spre femeia de la bar:

– Nu ne mai aduci şi nouă nişte beri să ne stingem focul?

Au râs în hohote de gluma reuşită.

Dar nici măcar hohotele nu le mai ţineau minte. Ţinea minte femeia de la bar, iar dacă ea spunea asta, pentru ei doi însemna că aşa se întâmplase, femeia de la bar era pâinea şi cuţitul, adică sticla şi paharul, n-ar fi contrazis-o nici în ruptul capului.

Pe puştiul care păzea caprele nu l-a întrebat nimeni nimic. Poliţiştii sosiţi primii la faţa locului nici nu-l trecuseră în raport, ştiau părerea lumii, că-i cam tembel şi nu scoţi mare lucru de la el. Poliţiştii erau de-ai locului şi puteau băga mâna-n foc că gura satului avea dreptate. Raportul a fost şi el scris mai târziu, după ce se întorseseră la sediu, mâncaseră şi se uitaseră la un meci, se făcuse aproape seară, dar erau siguri că nu-i grăbea nimeni şi nici nu aveau mare lucru de spus. Rutină. Arestata fusese dusă la oraş şi ei nu mai aveau nicio treabă cu cazul.

Procesul a durat foarte puţin. Procurorul a enunţat cu vehemenţă faptele: inculpata se face vinovată de neglijenţă şi de crimă. A oprit automobilul în pantă pentru nevoi personale, în faţa bodegii de la marginea dinspre munte a satului Peştera, lângă Moeciu. Nu l-a asigurat cum trebuie. Procurorul a desenat o schemă clară de cum se desfăşuraseră lucrurile. Pe bancheta din spate dormea fetiţa ei. Un copil de un an şi jumătate a ars de viu din neglijenţa mamei. Era nevoie de o pedeapsă aspră şi exemplară.

Denisa Ţone a admis că e vinovată. N-a cerut clemenţă, i-a interzis avocatului angajat de soţul ei s-o apere să vorbească de circumstanţe atenuante. Cei prezenţi în sală, majoritatea veniţi pentru un proces complicat de delapidare care abia urma, au fost convinşi că tânăra vrea să se sfârşească totul mai repede şi să ajungă la închisoare. Chiar şi judecătoarei i se părea că tânăra cere pedeapsa maximă şi a fost tentată s-o pronunţe. I-a pus câteva întrebări la care a primit răspunsuri monosilabice. N-avea rost să-i mai prelungească agonia. A pus capăt procesului dând o sentinţă de cinci ani. Putea mai mult.

Ziarista care se afla în sală relata a doua zi în fiţuica ei de scandal că pedeapsa fusese blândă, rareori întâlneşti o mamă atât de denaturată. Ziarista o văzuse pentru prima oară pe Denisa Ţone şi a fost până şi ea uimită citindu-şi articolul plin de amănunte tembele din viaţa dezordonată a condamnatei care umblase din bărbat în bărbat. Habar n-avea dacă aşa fusese, ea nu mai scrisese niciun cuvânt despre isprăvile care se înşirau condamnând-o, dar şi-a zis că serviciile de documentare ale ziarului fuseseră mult mai informate, iar redactorul responsabil ştia ce face, a ridicat din umeri, a uitat şi a plecat la altă sală de tribunal pentru ştirea din ziua următoare.

La câteva ore după încheierea procesului, Denisa Ţone era dusă la închisoarea de femei de la Târgşor. La plecare spre închisoare, alte două reporteriţe cu camere de luat vederi pe care era inscripţionat Acasă TV insistau cu întrebări despre cum se simte fără fetiţa ei, dacă a premeditat totul, dacă are de gând să facă recurs. Denisa Ţone n-a scos o vorbă.

– De ce sunteţi atât de insensibilă? a strigat una dintre reporteriţe. (va urma)

(din volumul „Ieși din viața mea!”, Editura Crime Scene Press, 2015)

(sursa foto: stirileprotv.ro)