Stelian Țurlea Fă-ți patul și dormi! – 25
– Ai gggrijă ce spui, încerca să mă avertizeze unul din frații bâlbâiți, nea Gigigicuță e foc pe tine pentru mmmeciu de ieri.
Uitasem cu totul de meci. Uitasem că puteam spune cuiva de ce să nu conteze pe mine. Nu l-am așteptat să vină la mine sau să mă cheme, m-am dus eu la el. Până să deschid gura, s-a pornit pe o serie de înjurături ca la ușa cortului, cum nu-l auzisem decât foarte rar. Era roșu, din ce în ce mai roșu la față, pietricelele i se împiedicau între dinți, ajungeau la mine împroșcându-mă cu scuipat. Nu l-am întrerupt, știam că se înfurie și mai tare, am așteptat să-și termine trotilul.
– Te ascult. Poți să-mi spui?
I-am spus de înmormântare. Dintr-odată s-a liniștit, ca un balon care se dezumflă.
– Cineva la care țineai?
I-am povestit în două vorbe. Brusc se transformase într-un părinte grijuliu, mă impresiona.
– Și era atât de greu să-mi trimiți un mesaj prin cineva? Sau nici nu
ți-a mai fost gându la asta? Te-ai odihnit cât de cât?
– Deloc.
– Ești în stare să treci la antrenament?
– Chiar asta vreau.
– Adică joacă și el în continuare? se interesă Vladone, care asistase la toată discuția.
– De ce nu? se miră nea Gicuță.
– Și nu e consemnat?
– Am nevoie de voi toți.
– Da’ ieri ziceai c-o să-l belești și că va fi vai de mama lui! Că absența lui era să ne facă să pierdem meciu…
– Și ce te roade pe tine că azi spun altfel? N-a fost nici la curve, nici la băutură, a avut omu un necaz. Să-i dau la cap?
– Necaz pe dracu! L-a îmbrobodit aia pe care-o regulează de-a uitat să se mai scoale.
Am simțit brusc o furie fără margini născându-se în mine. Își bătea joc de toată amărăciunea mea. Am vrut să mă reped la el.
– Lasă-l, Popeye, îmi zise nea Gicuță. Atâta îl duce mintea.
– Cum adică, nea Gicuță, cu el ești miere și cu mine fiere? se oțărî Vladone.
– Închide, dracu, pliscu ăla că vânturi aeru degeaba și treci la treabă! Sunt lucruri pe care mintea ta nu vrea să le priceapă.
Am nădușit din belșug în ziua aia. Alergam cu furie, loveam mingea cu furie, când șutam spre poartă parcă voiam să rup plasa. Începeau să se ferească de mine, de parcă se temeau să nu le rup picioarele. Ce te-a apucat, bă, Popeye, vrei să ne bagi în belea? Eram rău.
Nea Gicuță mă bătu pe umăr.
– Așa te vreau, mă, băiete!
Am avut perioada cea mai bună. Soseam întotdeauna mai devreme la antrenamente și mă găseau alergând pe pistă, sărind, făcând câte-o sută de genuflexiuni la rând, rostogolindu-mă pe iarbă. Urmau fentele, driblingurile, alergările cu mingea la picior, pasele la firul ierbii, șuturile pe poartă până reușeam să trimit de zece ori la rând în același punct. Nu rămâneam locului o clipă. Îmi ardeau mușchii. Aveam flăcări la tălpi. Mă simțeam ca o locomotivă sub presiune, era destul să apeși maneta potrivită ca să calc totul în picioare.
Au început cu bancuri proaste. Nu le-am răspuns. Îmi ziceau că n-o să iau nicio medalie dacă sparg norma. Dădeam din mână. Îmi strigau că o să fie același câștigul. Îi lăsam să creadă ce vor. Nea Gicuță era singurul care nu-mi spunea o vorbă, de parcă înțelesese.
Câteva meciuri la rând auzeam cum îmi suflă gloria în ceafă. Mă fugărea pe teren, mă ajuta să scap de adversari, îmi aducea mingea la picior, trimitea odată cu mine bombe spre portarul celorlalți. Eram centru înaintaș perpetuu. Vladone aștepta ca rezervă ultimele minute ale fiecărui meci, când nimic nu mai putea răsturna scorul. Nea Gicuță ne schimba pe unul cu celălalt și uneori Vladone apuca să atingă mingea. Sințeam cum ura lui mă vâră într-un cazan cu smoală. Nu-mi păsa. Fotografiile mele deveniseră peste noapte parcă mai mari decât ale altora. Un cronicar m-a botezat Tunarul. Tribunele îmi scandau numele. Ziarul local scria din prima pagină despre isprăvile Tunarului, care adusese echipei un sac de goluri. Nimeni nu îndrăznea să-și închipuie că vom mai pierde primul loc. Răzbunarea era aproape. Simțeam că îmi trebuia o scânteie, nimic mai mult, să mă îmbăt. Definitiv.
Când mă așteptam mai puțin, a venit și duminica neagră. Jucam pe stadionul nostru cu singura echipă în stare să ne mai facă zile fripte și să ne ajungă din urmă, dacă n-am fi ținut-o în ritmul drăcesc de victorie după victorie. În ziua dinainte veniseră toți ștabii de frunte ai orașului să ne vadă și să ne îmbărbăteze. Directorul cel mare îi însoțea, avusese o vorbă pentru fiecare, ne strângea mâinile în palma lui uriașă, spunându-ne fiecăruia pe nume. Învățase catalogul pe de rost. Îl întreba câte un mahăr una sau alta și răspunsul lui venea ca o vijelie, se poate, to’a’ășu, să n-aveți încredere în copiii ăștia pe care i-am crescut cu lapte și miere? După ce-am făcut frumos cu toții, jucători și antrenori, vreo juma de oră, plutonul de ștabi a urcat în limuzinele negre, demarând în trombă, cu convingerea că meciul de-a doua zi le va asigura și faima, și rămânerea în post. Cu noi a rămas doar nea Gicuță, mai gânditor decât în alte dăți. Îl vedeam prima oară pe celebrul antrenor temându-se de un meci. A vrut doar să stea cu noi până târziu, nu ne-a dăscălit, n-a mai insistat pe ’jdemii de scheme, cum îi era obiceiul, pentru mâine știți destul, a spus, doar să vreți să arătați că sunteți mai buni.
Ne speriasem degeaba. Meciul a fost la cheremul nostru mai tot timpul. N-aveau decât vreo doi jucători mai răsăriți, unul cunoscut ca foarte al dracu, fusese și în prima divizie, unde nu și-a mai găsit loc după ce rupsese vreo câteva picioare. Mi se spusese să mă feresc de el. N-a fost prea greu, pe lângă mine era de-a dreptul bătrân, îl depășeam ca o gazelă, îl auzeam cum gâfâie când încerca în zadar să mă ajungă din urmă. Reușisem trei din cele patru goluri ale noastre, ei încă se căzneau să tragă la poartă, puteam să ne relaxăm. Atunci l-am auzit pe jucătorul ăla bătrân și celebru gâfâindu-mi printre dinți, să nu-l audă arbitrul:
– Bă, fâță, crezi că-ți mai bați joc mult de noi?
Nu l-am băgat în seamă și-am continuat să joc ca până atunci. Ne mergeau pasele, ne reușeau driblingurile, alergam mai mult, aveam rezistență fizică mai mare, eram mai buni. Dacă n-ar fi avut un portar în mare formă, le-am fi scuturat plasa cu un scor de maidan. Nici așa nu era departe, când am prins un șut spre vinclu, de la marginea careului de șaișpe, pe care bietul portar n-avea cum să-l oprească. Tribunele erau în picioare. Nu știu să fi auzit vreodată un vacarm mai îngrozitor, identic cu al marilor stadioane.
După golu ăsta a început spectacolu. Nu știu a cui a fost ideea. Nea Gicuță s-a prins imediat ce vrem să facem și de pe marginea terenului zbiera la noi ca un apucat să nu facem prostii și să ne continuăm jocul. Nimeni nu l-a băgat în seamă, ne prefăceam că nu-l auzim în vacarmul ăla. Parcă eram drogați și nu ne trebuia nimic altceva decât vuietul vulcanului din tribune când ne pasam mingea unul altuia, fără intenția de a ne apropia de poarta ălorlalți, ne driblam adversarii, le treceam mingea printre picioare, o jucam doar cu capul, sprintam câte doi-trei și-i lăsam gură-cască la centrul terenului. Îi ridiculizam. Tribunele erau fericite și vuietul lor nu se oprea o clipă.
Atunci am auzit gâfâitul știut foarte aproape, în ceafă, să-i faci asta lu mă-ta, nu mie, nici nu sunt sigur dacă astea au fost vorbele, pentru că, în același timp, m-am simțit cosit, ceva a troznit cumplit în mine, explozia unei dureri grozave mi-a sfâșiat creierii, m-am prăbușit pe gazon gata să leșin și în clipa următoare înregistram totul, ca la un film derulat foarte repede: arbitrul fluiera, colegii înjurau și tăbărâseră pe haidamac, stadionul huiduia, nea Gicuță își smulgea cele trei fire de păr, nu v-am spus, mă, zevzecilor, să nu vă bateți joc de ei? Nu știu cum am reținut toate astea care se petreceau deodată. Când m-au așezat pe targă, mi-a mișcat unul piciorul aiurea, am urlat de durere și dus am fost.
Asta a fost tot.
Când m-am trezit, nu știu după câtă vreme, eram într-un pat de spital. Era noapte. O luminiță de veghe deasupra capului. Nimeni în jur. Soarta îmi fusese pecetluită, puteam eu să-mi plâng de milă mult și bine. Nu știusem să mă feresc de cărbunele acoperit.
(din romanul „Fă-ți patul și dormi!”, Editura Pro, 1997
