Explicații pentru un interviu?

Caz închis – 28

În timpul nopţii a venit o infirmieră şi mi-a mai făcut o injecţie.

Mi s-a părut că visez. În aceeaşi muzică de dincolo de fereastră.

La uşă nu mai era bodiguardul ştiut, ci un altul. Dar aşa e în vis, nu-i ştii pe toţi care apar.

Însă omul chiar fusese schimbat de un poliţist adevărat, în civil, trimis de Victor Stamate. Dacă o făcuse, chiar însemna că lucrurile nu stau bine. Sau au ei o pistă şi, din punctul lor de vedere, stau bine.Toate acestea aveam să le aflu târziu, în cursul dimineţii.

M-a trezit un oarecare vacarm în faţa uşii, o voce cunoscută insista să intre şi bărbatul de pază n-o lăsa. Însă nimeni nu se poate pune cu soră-mea Ilona, fie el şi poliţist. A dat buzna în rezervă şi atunci m-am trezit.

– Uită-te la tine! Parcă eşti Ankesenamon! Sau Nefertiti pe catafalc! Cine ţi-a făcut asta?

Cine-o mai fi şi Ankesenamon?

Eram buimacă de somn, până să înţeleg cine ţipă la mine, ce vrea şi cum a ajuns în faţa patului meu a trecut un timp. Ilona a crezut altceva.

• Eşti sedată! Te-au drogat să nu vorbeşti! Ce ştii şi nu trebuie să spui?

Nu puteau să nu mă trezească de-a binelea vorbele astea, mai ales că striga atât de tare că eram convinsă că se aude în tot spitalul. Am zâmbit, oricât mă durea obrazul bandajat. În sinea mea bănuiam că am râs. Soră-mea era incorigibilă.

• Arăţi oribil!

Ceva mai drăguţ nu cred că-mi putea spune. După râs era să mă podidească plânsul. Doar că nu mi-a plăcut niciodată să-i fac pe plac şi mi-am muşcat buza de jos atât de tare, că am răcnit.

• Ce-ai păţit? m-a întrebat pe loc.

• Mă doare.

• Să chem o soră să-ţi facă o injecţie!

• Nu-i nevoie, stai locului. Ce-i cu tine aici?

• Norocul tău că ţi-ai rupt doar stânga. O să poţi să scrii.

Minunată consolare!

Şi-a dat jos mantoul elegant, cu nasturi maronii cât pumnul, a rămas într-o rochie mulată roşie ca focul, cu cordon lat auriu din piele. Arăta superb. Nu ştiu la ce sindrofie credea ea că plecase. În bucătăria în care ne aflam s-a răspândit un parfum suav şi plăcut.

N-am apucat să mai întreb ceva, începuse să turuie:

– Cum să nu fiu aici? Sunt îngrijorată. Toţi suntem, mama mai ales, care te roagă să-ţi deschizi naibii telefonul ăla să poată vorbi cu tine. Când am aflat aseară ce-ai păţit, am rămas fără grai. Ne-a spus Alex. Cum Dumnezeu faci că te bagi în toate căcaturile care sfârşesc pe patul de spital?

Exagera. Nu mă băgam în toate căcaturile şi nu sfârşeau toate pe patul de spital. Dar ea trebuia să se dea grijulie, ca o soră iubitoare ce se află. Cine ştie cum le mai împuiase mintea celor de afară, că nimeni nu-i ca ea. Şi pe Alex ce l-o fi apucat să le spună? Doar nu sunt pe moarte şi nici nu e ceva grav.

– Am auzit că ai făcut un interviu de groază cu scriitorul ăla care s-a sinucis. Nu l-am văzut. Dar lumea zice că eşti dată naibii, n-a spus nimănui ce ţi-a spus ţie. D-aia şi-au pus duşmanii lui killerii să te ciomăgească?

Nu credeam că ar fi interesat-o ce se întâmplase, am dat din mână a lehamite şi ea a înţeles că e întocmai cum spusese. Şi dacă m-aş fi obosit să-i spun ceva, tot asta ar fi gândit.

– Crezi că merită să mă duc la înmormântare? O să fie lume ca la balamuc, e bine să fii văzut. Dar o să fie şi înghesuială şi multă mitocănime. Mai bine îmi văd de-ale mele. Nici măcar nu mă dau în vânt după cărţile lui Sorescu ăsta, mi se pare prea închistat, prea clasic.

Era superbă când începea să se ocupe cu critica literară. Ştiam că nu aştepta vreo confirmare din partea mea. Oricum n-aş fi apucat să spun mare lucru. A intrat doctorul să mă consulte, altul decât în seara dinainte, s-a arătat mulţumit, mi-a promis că mai târziu îmi va schimba pansamentul şi poate mă va trimite acasă.

Ilona n-a răbdat să nu i se prezinte, e sora mea, jurist-consultul firmei cutare, neapărat trebuie să ştie care mi-e starea. Doctorul s-a angajat într-o discuţie profesională înainte să plece, dar nu căzuse pe spate la auzul numelui firmei, probabil era obişnuit cu fel şi fel de nebuni.

După ce a plecat doctorul, Ilona nu-şi găsea locul. Ar fi plecat şi ea, dar nu aflase nimic de la mine şi sigur maică-mea urma să-i ceară un raport detaliat. Mai ales că ştia că n-o să deschid telefonul mobil ore bune de-acum încolo, de afurisită ce eram.

Dar şi-a găsit locul după câteva minute. Era dimineaţa vizitelor. Chiar nu înţeleg cum de sunt lăsaţi să intre într-un spital mare, la orice oră, toţi nepoftiţii. Sigur lasă şpagă pe toate coridoarele.

Când a intrat în rezervă, chipul lui Aurel Băeşu era ascuns de un buchet enorm de trandafiri roşii cu tija lungă, pe puţin treizeci, cheltuise o avere. Nu ştia unde să-i aşeze, a găsit sub chiuvetă o găleată uitată de femeia de serviciu, a umplut-o cu apă şi a aşezat buchetul aproape de patul meu. N-arătau rău. Şi-a scos dezinvolt cojocul ușor ca fulgul, l-a aruncat lângă paltonul elegant al Ilonei şi şi-a trecut cu o neglijenţă mimată o mână prin părul bogat, pieptănat tot pe-o parte. Şi de data asta cravata era aparent neglijent strânsă sub gulerul cămăşii de un ocru palid. O ţinută să-ţi facă inima să tresară. Când privirile de oţel s-au pironit pe soră-mea, Ilona n-a răbdat să nu i se prezinte. Din clipa aceea, n-am mai contat.

M-a întrebat de formă cum mă simt, ce-am păţit, dacă am nevoie de ceva, el îl ştie pe doctorul cutare, oricând sare să-l ajute. Îmi era limpede că nu se aşteaptă la vreun răspuns.

N-a vrut să-mi spună cum aflase de spitalizarea mea, doar nu era o informaţie de presă. Îl sfredeleam cu privirea, gândindu-mă că şi el aparţinea cine ştie cărei structuri secrete şi fusese trimis să afle dacă m-am liniştit sau aveam de gând să-i mai deranjez. Paranoia curată!

Ilona nu-şi lua ochii de la el. Un bărbat care lucrează în showbiz poate fi oricând o sursă minunată de bârfe, dacă mai arăta şi bine, îţi puteai petrece cu el timpul cu folos. Nu conta de ce venise să mă vadă. Dacă-mi făcea cumva curte, cu atât mai bine, să rămân cu Alex al meu pe care nu reuşise să-l îmbrobodească cu doi ani în urmă! Era atât de vizibil ce simţea că până şi eu, tolomacă cum sunt, dacă aş fi fost bărbat, n-aş fi refuzat avansurile ei. La o adică, să fim cinstiţi, Ilona arăta superb şi orice bărbat ar fi fost mândru să iasă în lume cu ea la braţ. Eu una, n-aveam nimic împotrivă. Măcar scăpam de avansurile lui enervante.

A găsit motivul excelent să nu-l mai lase în preajma mea: trebuia neapărat să ajungă la firmă într-o jumătate de oră, era aşteptată de clienţi importanţi.

– Neapărat după ce ieşi să-ţi deschizi telefonul şi s-o suni pe mama, leşină de nerăbdare să-i spui totul. Şi să-mi spui şi mie dacă ai nevoie de ceva.

Aurel Băeşu s-a oferit s-o însoţească. Uitase de ce venise. Ilona a acceptat cu graţie. Cât de previzibilă e lumea! Cât de uşoare pot fi relaţiile între oameni!

Numai mie toate îmi merg pe dos.

(din romanul „Caz închis”, Editura Cartea românească, 2013)