Duminică pustie

Iubire interzisă – 6

24 noiembrie

E o duminică pustie fără tine.

N-am scris nimic în acest carnet, dar te-am gândit tot timpul, îmi este dor de tine. Mi te imaginez aici. Te privesc, îţi mângâi părul şi gâtul, îţi cuprind sânii bogaţi în palme, îmi cufund faţa în valea lor, absorbindu-le căldura şi parfumul, prind sfârcurile mari între buze, sorbindu-le, îmi lipesc obrazul de pântecele tău palpitând, în timp ce sărut pielea albă din jurul buricului şi mâinile mele alunecă pe coapsele tale pline, îmi înfund fruntea şi buzele între pulpele tale sărutându-ţi sexul, genunchii, tălpile, fiecare în parte, făcând cale întoarsă o dată şi încă o dată, abia intr-un târziu lipindu-mă cu totul de trupul tău fierbinte şi dornic să-mi primească mădularul, să ne pierdem într-o frenezie la capătul căreia ochii tăi negri sunt plini de o apă de fericire. E o dorinţă fizică de tine aproape dureroasă. Pe urmă mă întreb: e numai atât? Îmi amintesc că ultima oară când ai fost aici m-am surprins pe mine însumi făcând două lucruri: am dorit să te port în braţe şi am făcut-o; iar purtatul acela nu mi se părea o corvoadă şi mi-a făcut o mare plăcere. Cred că o singură dată, cu mulţi ani în urmă, am mai făcut şi simţit asta.

Îmi este dor de tine şi te gândesc mult. Îmi eşti dragă. Dar nu ştiu dacă e iubire. Nu cred să fie iubire ce simt. Nu cred că sunt în stare de iubire. Nu cred că iubirea poate apărea atât de repede. Sau mă înşel şi tot ce mai spun e o aiureală?

Cu cât îmi este mai dor de tine, cu atât mă tem mai mult pentru tine. Pe zi ce trece îmi dau seama că V. e nebun sau poate fi nebun. Privirea aceea de oţel cu care se uita la mine ar fi trebuit să mă înspăimânte. Era dincolo de ea o forţă imensă, o voinţă capabilă să distrugă tot ce s-ar opune voinţei lui. Nu ştiu cum aş reacţiona, dacă ar trebui să înfrunt zilnic privirea aceea şi fiinţa mea să stea permanent la pândă ca să preîntâmpine o lovitură. Ştiu că atunci i-am făcut faţă şi i-am schimbat gândurile. Mă pot măsura cu el şi intuiesc că a văzut în mine un posibil adversar pe care nu l-ar putea zdrobi cu metode obişnuite. Nu pentru mine mă tem. Dacă i-am schimbat, cumva, atunci, gândurile, nu ştiu ce a făcut după aceea şi ce poate face azi, mâine. Cum se poartă cu tine. Nu-mi ies din cap vorbele pe care mi le-ai spus ieri la telefon: ”Îmi este foarte greu”. Ştiu. Pentru că evoluţiile pot fi uriaşe de la o zi la alta – i-am şi spus-o. Şi e posibil ca de vineri până astăzi să fi ieşit din starea aceea de calm aparent cu care a plecat şi să fi dorit din nou să te supună, să te zdrobească.

Am rămas toată ziua în casă, gândindu-mâ, bând cafele, privind pe fereastră cum plouă mărunt şi rece. Peste tot e rece. Am impresia că pătrunde şi în mine frigul acesta din jur. Mă înfioară.

N-am chef de absolut nimic. Obişnuiam să ascult ore în şir discuri, despărţindu-mă de lumea de-afară şi pătrunzând intr-un miraj calm, odihnitor, dătător de idei şi speranţă. Astăzi n-a avut niciun efect. M-a cuprins o tristeţe fără margini privind coperţile discurilor pe care le aşezam înapoi în bibliotecă fără dorinţa de a le asculta. Nici măcar Mozart. Mă simt îngrozitor de singur.

Ar fi trebuit să lucrez. Am luat acasă vraful de fişe pe care sunt obligat să le reordonez, să le reinterpretez după un alt principiu pe care nu-l ştiu şi cu care oricum nu sunt de acord. Le-am frunzărit câteva minute şi le-am aşezat pe colţul biroului. Mâine am o discuţie cu şeful meu. Până acum n-am nicio idee despre ce îi voi spune.

Când eram tânăr (Doamne, cum am ajuns să vorbesc!) îmi plăcea să bat străzile, să privesc oamenii, chiar şi pe ploaie, îmi plăcea enorm să mă plimb pe ploaie, să văd cum se spală trotuarele şi frunzele, să-mi închipui ce fac oamenii care se tem să hoinărească asemenea mie. M-a surprins că n-am mai avut astăzi dorinţa aceasta. Am stat în casă, ca o plantă, vegetând. Am sperat că va suna telefonul şi cineva va dori să comunice cu mine. Cred că şi mai mult am sperat un telefon de-al tău, deşi eram conştient că, pe o asemenea vreme, acasă toţi fiind, nu mă vei putea suna.

Nu vreau absolut nimic.

Greşeam adineauri. N-aş vrea decât să fii aici, aşezată într- un colţ. Tăcută. Şi să te privesc. Atât.

(fragment din romanul „Iubire interzisă” apărut în 1995, la Editura Intact)