Dorul nebun de casă

Pavană în peisaj marin – 20

M-am aşezat lângă rădăcina unui copac şi i-am lăsat să zburde. Mutul a venit lângă mine. Ne-am privit multă vreme în ochi, parcă voia să-mi spună ceva, dar nu eram în stare să înţeleg nimic. Mă simţeam singur. Simţeam cum cresc şi că sunt singur. Simţeam cum cresc şi se schimbă lucrurile din jurul meu şi încercarea mea dis­perată de a le ţine pe loc e zadarnică. Voiam să nu fi început ziua aceea şi să nu înceapă niciodată, dar ştiu­sem dintotdeauna că o să vină şi o să fie doar începutul a ceva şi pe urmă toate câte le ştiu or să înceapă să se schimbe. Aş fi vrut să-i spun toate astea mutului, la o adică puteam să i le spun, chiar dacă nu m-ar fi înţeles, dar îmi simţeam fălcile încleştate. Nu puteam scoate un sunet. Nici nu voiam să-mi aud glasul.

Culmea este că nu mai văzusem de multă vreme un colţ de lume atât de minunat, arborii foşneau, păsările cântau, iarba trăia şi se mişca lângă mine, culorile se amestecau dumnezeieşte şi tot restul. Îmi venea să strig şi nu ştiam dacă de bucurie sau de disperare. Eram sin­gur şi nimeni nu avea nevoie de mine în clipa aia afu­risită.

— Hai să ne întoarcem, le-am propus când strânsese un braţ enorm de flori.

Nu s-au împotrivit.

Cina mi-a fost dată peste cap. Noaptea m-am zvârcolit mereu, am avut vise negre. M-am trezit şi m-am gândit o groază la fetele pe care le cunosc. Aş fi vrut să ştiu pe unde o fi Alida. Mă gândeam ce-o fi făcând Maisa fără mine. Mă simţeam îngrozitor de deprimat şi nu eram în stare să mă mişc, cu ochii pironiţi în tavanul palatului. Mătasea nu se taie cu coasa, dar e greu să înveţi asta. Am adormit abia spre dimineaţă şi toată ziua am fost morocănos.

Ne-am ales cu praful de pe tobă. Nea Fane Banditu’ zicea că e sfârşit de lună şi el face socotelile. La început nu ne băgase în seamă şi pe noi, s-a oţărât la el mătuşa lui Gigi, nea Fane, ai de gând să-i uiţi pe copiii ăştia?! Cred că ne-ar fi uitat cu plăcere. Zicea că îi e greu să socotească, n-a trecut nici o săptămână. Vrei să socotesc io? o întorcea mătuşa. Îi răspundea morocănos: Ei, oi fi şi io în stare. Zicea că e mai simplu să ne plătească în bloc, ne-a scăzut haleala la toţi, preţ de restaurant de lux, cu remiză, alţi bani pentru spălatul cearşafurilor, alţii pentru nu mai ştiu ce, la sfârşit ne erau buzunarele goale. Nu ne gândisem noi c-o să ajungem milionari, dar nici aşa! N-avea rost să ne luăm la harţă. Fuseserăm avertizaţi.

– Aş pleca, a spus Anamaria, când am ajuns în drep­tul barăcii noastre. Nu că s-ar fi săturat de pustie­tatea aia, nici măcar nu ne-a spus de ce.

• Şi eu, a intervenit Vladian. Pe el cel puţin îl în­ţelegeam.

Dintr-odată, mi s-a făcut un dor nebun de acasă. N-am scos o vorbă, mi se ridicase un nod în gât. M-a cu­prins tristeţea. Că plecam atunci sau mai târziu, înţelegeam că grupul nostru începe să se destrame. Fusesem atâţia ani strâns uniţi, nu ne-ar fi despărţit nimeni, ajun­sesem să ne ghicim gândurile. Făcusem escapade şi pla­nuri, ne certam şi ne împăcam, dar eram uniţi. Acum simţeam că ceva se rupe, nu se rupsese încă, dar nu se putea să nu se rupă. Nu ştiu de ce nu pot să reziste lu­crurile bune. Simţeam un gol în stomac, aproape ca atunci când zburau fluturi în jur şi Alida îmi spusese cât de nefericită este că l-a întâlnit pe studenţelul ăla.

— Uite-l şi pe Gigi Amoroso, a strigat Baronu.

Ne-am repezit cu toţii să-l întâmpinăm, chiuind. Ne-a dat raportul, pe scurt. Noi la fel. Ştia. Adusese cu el nişte sticle cu bere. Noi n-aveam ce să-i oferim. Ne-a zis să fim serioşi, e rândul lui să facă cinste. Mutul adusese deja paharele de plastic.

Am spus bancuri, am râs, am schimbat proverbe. Băieţii fumau ţigările lor puturoase, eu îmi întorsesem degeaba buzunarele pe toate feţele, nici fir de gumă de mestecat. Anamaria râdea fericită. Baronu a întrebat ce mai face iataganul. Avea să ni-l arate a doua zi, îl curăţase la un polizor de piatra depusă, zicea că acum sea­mănă cu adevărat cu un iatagan, îl agăţase într-un cui dea­supra patului.

Ne-a propus să mergem cu el, era o petrecere pe undeva, cu muzică bună. O să ne-o arate pe logodnica lui. Nu l-am refuzat, doar nu era să stăm să ne uităm la stele într-un sfârşit de săptămână. Le mai văzusem. Eu unul mă înnebunesc după sfârşiturile de săptămână. Înţeleg să zac pentru o cauză nobilă, dar nu altfel. Nu-mi ardea nici măcar să mă uit în jerpelitura mea cu proverbe.

Am ajuns la căminul cultural sau ceva de genul ăsta, n-am întrebat ce e. Sărbătoreau nu ştiu ce, ziua unuia, sau era pur şi simplu un pretext, nici asta n-am întrebat. O verandă enormă şi două uşi larg deschise duceau într-o încăpere mare unde urla muzica. Un bec se aprindea şi se stingea ca la discotecă. Mai mare dragul. Perechi îm­brăcate pestriţ se zbânţuiau în toate chipurile. Nu ştiu unde fuseseră până atunci, nu-i văzusem, toţi erau tineri, într-o latură era ceva ce aducea a bar, oricum unul îm­brăcat într-un halat ce trebuie să fi fost alb cândva vin­dea băuturi, vin, rom şi coniac. Câţiva şedeau pe scaune prin apropiere, cu paharele în mâini, privind perechile şi mişcându-şi capul în ritmul muzicii. Şi mai mulţi erau afară, pe verandă, cu câte o sticlă. Se uitau la noi cu sur­prindere, Gigi le-a făcut un semn de salut şi toate păreau în ordine. Ne urmăreau cu coada ochiului. Anamaria a dansat cu frate-su, apoi cu Vladian, ceilalţi se uitau la ei şi le imitau mişcările. Am înţeles prea târziu că pătrunsesem într-un grup închis, nu ne respingeau, dar nici nu ne-ar fi primit ca pe fraţii lor.

În lipsă de altceva, am cerut câte un pahar cu coniac şi ne-am aşezat pe terasa ateneului. Gigi mergea când la un grup, când la altul, să schimbe noutăţi, pe urmă a ple­cat s-o aducă pe iubita lui. S-a întors după vreo jumătate de oră, însoţit de o fată cam de vârsta noastră, boccie şi timidă. Dacă lui îi plăcea, asta era important. Inima nu-i o faţă de masă pe care s-o întinzi tuturor. A insistat să facă cinste, dacă-l refuzam se supăra. Pleca din când în când să danseze, după o vreme a uitat să se mai întoarcă.

Încercam să fac planuri grozave cu Baronu, dar sim­ţeam că-mi lipseşte ceva. Mutul se uita la noi. Ceilalţi doi dispăruseră. M-a apucat din nou tristeţea, cred că ameţisem, nu sunt obişnuit să beau alcool. Când i-am cerut o ţigară, mai să-i cadă dinţii de uimire.

— Bravo, bătrâne, te dai pe brazdă.

Nu merita să-i răspund. Am tras câteva fumuri, am tuşit, în viaţa mea n-am simţit ceva mai acru. Fumul mă ameţea uşor. Mă simţeam bătrân şi fără chef. Nici măcar să mai fac planuri. Nici măcar să mai construiesc avioane. Nici măcar să mai vorbesc despre ele. Nu ştiam să mai fi fost vreodată atât de deprimat. Măcar de-aş fi avut vreun motiv limpede, dracului.

(din romanul „Pavană în peisaj marin”, Editura Cartea românească, 1988)

(sursa foto: wisgoon.com)