Domul răsturnat cu informații

Crimă la Torino – 17

Nolte a fost uluit de numărul casetelor.

Silvio Silvestri îl sunase pe majordom şi-i ceruse să-l ducă pe Nolte în Dom şi să aibă grijă să-i ofere tot ce solicită. Nolte a zâmbit, bătrâiorul majordom nu era chiar simplu majordom.

Domul era partea nevăzută a vilei, în ciuda numelui, nu se afla la înălţime, ci la subsol, pe mare parte din întinderea casei. A coborât pe o uşă invizibilă a holului principal şi s-a trezit într-o încăpere cât un salon de discotecă, luminată ca ziua, plină de monitoare. O adevărată cameră de supraveghere. Doi bărbaţi tineri în uniformele unei firme de pază cunoscute şedeau tăcuţi la două pupitre paralele, urmărind mai multe şiruri de ecrane.

Giovanni Nolte i-a salutat, au înclinat din cap, fără o vorbă. I-au făcut un semn spre un perete de casete, numerotate, pe cotorul fiecăreia şedeau scris ziua şi camera. Erau la curent cu tot. Nolte s-a destins, intrase printre profesionişti.

I-a cerut majordomului o ladă cu bere. Roberto a surâs şi i-a coborât-o printr-un lift interior ascuns şi el în perete. Poliţistul şi-a tras berile alături, s-a proptit într-un scaun ergonomic de birou din piele neagră şi şi-a vârât într-un video prima casetă. Ultima a fost spre ziuă, când lada se golise.

Avea de văzut înregistrări pe patru zile, câte douăzeci şi patru de ore, din zece încăperi, holuri şi culoare, peronul de intrare în vilă şi un colţ de grădină. Derula rapid numai secvenţele lipsite de personaje, când apăreau, oricare ar fi fost, privea atent, minut cu minut. Nu exista sonor, de aceea urmărea când personajele vorbeau. Uneori nu se vedea cu cine vorbeau. Nu era chiar o treabă de profesionişti sau, când instalaseră sistemul, nu credeau că va fi nevoie de mai multă informaţie.

Îşi nota într-un carneţel ziua, locul, numele. Nu se petrecuse mare lucru, mai degrabă nu se petrecuse nimic din punctul de vedere al anchetei lui. Prin bucătărie se perindau pe rând cei trei oaspeţi, cereau câte ceva, doar la prânz erau împreună, un du-te vino previzibil. În afara lor, a majordomului, a bucătăresei trupeşe şi a celor două fătuci care serveau şi care păreau gemene, nu apăruse nimeni.

Doamna roşcată şedea mult în faţa oglinzii şi vorbea enorm la telefon. Uneori se aşeza la birou, în faţa laptopului, dar scria puţin.

Veteranul nu se ridica mai multe ore de la biroul la care scria cu stiloul. Sorbea la răstimpuri dintr-o cană uriaşă cu cafea. Ieşea să mănânce. Când revenea, se întindea pe canapea cu mâinile sub ceafă şi ochii închişi. Se ridica brusc, se aşeza într-un fotoliu cu un teanc de pagini dactilografiate în faţă, pe care le corecta foarte preocupat. Deschidea două sticle cu vin pe care le golea într-un ritm incredibil. Giovanni Nolte era convins că avea rezistenţă, nu-i lenevea mâna şi vinul nu-l moleşea. Ar fi fost încântat să vadă un bărbat adormit în fotoliu, dar n-a avut norocul. La fiecare pahar umplut, îşi aprindea o ţigară. Spre surprinderea poliţistului, nimeni nu intra precipitat să-i spună s-o stingă, probabil smulsese o înţelegere sau în spaţiile proprii oricine era liber să facă ce dorea.

Silvana intra la răstimpuri, se aşeza pe alt fotoliu din faţa lui şi-l privea cu adoraţie. Probabil aştepta comentarii.

Scriitorul mai tânăr lâncezise aproape două zile într-un şezlong în grădină, vorbise puţin la telefon, plecase precipitat şi revenise după şase, şapte ore, sprijinit de doamna roşcată. Părea ameţit bine, s-a trântit pe canapeaua din birou, după ce femeia l-a dezbrăcat cu forţa de pantaloni. Se hlizea, încerca să se ridice, dar abia apuca să stea într-o rână. Aici s-au petrecut câteva lucruri care l-au surprins pe poliţist, dar care, din nou, n-aveau de-a face cu ancheta lui. Bărbatului părea să-i fie rău, femeia a mers în bucătărie să pregătească un ibric cu ceai. Când s-a întors, bărbatul părea să fi adormit. A făcut lumina mai slabă şi a aşteptat la birou să se trezească. A durat ceva. Probabil se plictisea şi a început să umble în computer. A urmărit atentă, multă vreme, ceva pe ecranul laptopului, probabil vreun text, poliţistul nu credea în ruptul capului să fi fost altceva, după care probabil a copiat textul pe un stick scos din geantă. Pe Nolte nu-l privea amănuntul. A mers apoi lângă bărbat şi l-a îmbrăţişat. Poliţistul era convins că va asista la o scenă greu de înghiţit. Nu că ar fi fost un pudic, dar nu-i plăcuseră scenele porno nici când îl duceau spre deznodământul vreunei anchete. Spre surpriza lui, bărbatul s-a ridicat precipitat şi s-a năpustit la baie, acum era gol de-a binelea şi cu mădularul învârtoşat. Femeia l-a aşteptat întinsă pe canapea. O judecase exact, era fără milă, ştia întotdeauna ce-şi doreşte. A durat mult până s-a întors, poliţistul presupunea că s-a liniştit sub duş. Era înfăşurat într-un halat. A urmat un schimb de replici, probabil dure, după grimasele amândurora. Apoi femeia s-a ridicat brusc, şi-a netezit fusta şi-a ieşit val-vârtej. În camera ei şi-a ţinut o vreme capul în mâini, apoi a dat pe gât un pahar mare de whiskey. Poliţistul era pe cale s-o admire, şi pentru el ar fi fost mult să dea peste cap dintr-odată un pahar atât de mare.

Dar nu găsise nimic pentru povestea lui.

N-o lăsase la urmă pe Silvana decât fiindcă dorise să vadă mai întâi între cine se învârte. N-avea de ce s-o bănuiască, chiar dacă meseria îl învăţase că nu există om fără pete întunecate în trecut. Ceruse informaţii despre angajaţii vilei şi majordomul Roberto îi prezentase într-un timp record un dosar amănunţit despre fiecare. Le avea pregătite, sigur Nababul nu-i angaja culegându-i pe stradă. Fetele de la bucătărie erau sărace cu duhul, prima generaţie coborâtă la oraş din munte, cu frica lui Dumnezeu, una, două îşi consumau timpul liber la biserică. Hoaşca grasă lucrase cu Nababul dinainte să ajungă nabab, nimeni nu îndrăznea să-i pună la îndoială loialitatea. Majordomul şi băieţii în schimburi de la monitoare fuseseră verificaţi de alţii. Doi bărbaţi, pe care Nolte încă nu-i văzuse, asigurau paza şi aveau referinţe impecabile. Rămânea Silvana, o fostă profesoară care îşi rotunjea veniturile traducând în engleză cursurile profesorului Cuore pentru Catedra de Engleză a Universităţii din Torino. Nu putea câştiga mare lucru nici cu traducerile. Probabil îi pupa mâinile Nababului care-o alesese să bată la maşină textul însăilat cu stiloul de Nicodim Robotan. Avea un fiu student, care ajunsese la dezintoxicare, de unde fugise. Sigur flăcăul se droga din nou, sigur era ahtiat după bani pentru droguri. Nu ştia nimeni de unde făcea rost de ei.

Silvana nu ieşise din casă din momentul în care s-a apucat de treabă. După-amiezile, când Robotan corecta dactilogramele, şedea în faţa lui sorbindu-l din ochi. Sunt înduioşătoare femeie îndrăgostite la jumătatea vieţii. Veteranul nu părea imun la farmece, iar pe ea n-o deranja să i se facă curte. Când Veteranul isprăvea de citit, Silvana se retrăgea în camera ei, se culca devreme, după îndelungi convorbiri telefonice şi o la fel de lungă rugăciune în faţa unei iconiţe aşezate lângă fotografia înrămată cu fiul ei. Icoana dispăruse odată cu ea, probabil o luase să-i aducă linişte.

Giovanni Nolte era destul de intrigat. Cum să dai cu piciorul norocului să obţii bani mulţi cu efort rezonabil dar nesemnificativ? Se petrecuse ceva care o dăduse pe femeie peste cap. Era prea evident că-i plăcea ce făcea, pe deasupra se mai simţea şi bine în preajma Veteranului. Poliţistul nu mergea atât de departe să creadă că apăruseră fiori erotici, dar în mod cert Silvana tânjea după o apreciere de alt fel. Fiecare dintre noi, îşi spunea Nolte, avem în străfunduri asemenea gânduri nemărturisite şi reprimate de bunul simţ. Cineva îi ceruse femeii să plece, o obligase să renunţe la munca ei. Fără să-l anunţe pe Veteran şi fără să-l anunţe măcar pe Nabab, care o va fi tăiat definitiv de pe listele sale de favoriţi. Acceptase fără să se împotrivească, presiunea fusese prea mare. Greu de spus cine o făcuse. Nimeni nu intrase în vilă în afara celor ştiuţi, iar Silvana nici măcar nu stătea de vorbă cu oamenii vilei, de parcă nu i-ar fi cunoscut, aşa că era exclus ca ei să-i fi transmis vreun mesaj. Vorbea însă foarte mult la telefonul mobil. Sigur la capătul celălalt fusese la un moment dat altcineva decât fiul ei, cum Nolte crezuse la început. Cineva care îi cerea să facă ceva. În ultimele înregistrări, lui Giovanni Nolte i se părea că e plânsă. Plecarea fusese precipitată, femeia îndesase într-o sacoşă hainele ei de schimb şi nimic altceva, lăsase fotografia cu fiul pe un scrin, ca şi cum ar fi sperat să se întoarcă. Nolte nu putea crede că femeia uita o fotografie atât de preţioasă. Să iasă din vilă alesese un moment în care să n-o vadă nimeni, s-o întrebe încotro se duce. Era liberă să plece oricând, dar nu strica să evite întrebările nepotrivite. Precauţia asta îi întărea poliţistului convingerea că urma să se întâlnească cu cineva.

Giovanni Nolte a meditat la ce văzuse, încercând să descopere un fir. A adormit în scaunul ergonomic, sforăind uşor vreo două ore. Tinerii în uniformă din faţa peretului de monitoare s-au schimbat în zori, dar l-au lăsat să doarmă. Faima de bătrân irascibil se răspândise în toate generaţiile de poliţişti şi se ştia că-i preferabil să nu-l stârneşti în vreun fel sau chiar să nu ai de-a face cu el.

Când s-a trezit, Nolte i-a salutat cu două degete la tâmplă, a sorbit repede din cafeaua unuia şi a urcat în vilă.

Ştia ce are de făcut.

(din romanul „Crimă la Torino”, Crime Scene Press, 2014)