Stelian Țurlea 
Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 7
Mi-au căzut ochii, ziceam, pe foile care vorbeau de diamantele şlefuite.
Fabrica e la marginea oraşului, într-un fost CAP. Din exterior nu se vede nimic, în afară de câteva hale în paragină, înconjurate de sârmă ghimpată, nu dai doi bani pe tot. Dar au paznici mulţi şi atenţi. Intrarea se face prin uşi supravegheate de camere de luat vederi.
În interior e o hală imensă, puternic luminată, cu o sută de aparate de şlefuire, aşezate în şiruri ordonate. La fiecare aparat lucrează aplecat un şlefuitor.
Nu ştiu dacă mai există vreo altă hală, n-am văzut, n-avem voie să umblăm decât pe un traseu anume: intrare, hală, veceu. Dacă deviezi de la traseu, ţi se opreşte din salariu.
Lucrăm toată ziua.
Transportul îl asigură ei. La 6 dimineaţa ne ia din oraş un autobuz vechi, are trei staţii pe drumul până la fabrică. Dacă întârzii, n-ai cum să mai ajungi sau nu ţi se deschid porţile, nu numai că ţi-am tăiat ziua la salariu, ai noroc chior dacă nu te dau afară. Pentru că te-au şcolarizat ei câteva săptămâni cum să şlefuieşti, eşti obligat să rămâi în fabrică cel puţin trei ani, dacă te dau ei afară, trebuie să plăteşti mii de dolari, cât a costat şcoala.
În contract scrie că lucrezi opt ore, dar tu lucrezi unsprezece, douăsprezece, uneori şi treisprezece ore. Cazi lat când ajungi acasă, nu-ţi mai trebuie nimic.
Omul nu spune mai multe, parcă s-ar teme, se opreşte brusc, nu cere nimic, nici control, nici dreptate. Omul are un of. Nu-şi dă adresa, doar numele, dar numele poate fi al vecinului. Cum să anchetezi? Nu mă miră că oful lui a ajuns la arhivă, adică la mine. Poate nu l-a citit nimeni. Mă surprinde că nimeni nu aruncă hârtiile de felul ăstora, dar asta e bine.
Printre foile neclasate mai găsesc o reclamaţie, mai veche, n-are dată, dar hârtia a-nceput să-ngălbenească, cine ştie de câtă vreme o fi fost trimisă la arhivă. E alt scris, mărunt, fără ştersături, de om atent să nu uite amănuntele, care aşterne cu răbdare ce ştie, cu speranţa că va mişca pe cineva, după ce-a epuizat toate alelalte căi. Se vede bine că a trecut prin ce povesteşte, nu mai crede c-o să iasă la liman, ştie că nici nu mai are timp, e pierdut. Vrea să facă o lumină, să nu fie toţi pierduţi ca el. Oferă detalii. Îşi dă adresa.
A lucrat şapte ani ca un sclav, scrie, câte zece ore pe zi, şi sâmbăta, uneori şi duminica. Pe aceiaşi bani puţini. Când a întrebat de ce, a fost penalizat, nimeni nu i-a dat un răspuns. A cerut să i se mărească leafa. A fost dat afară. Fără ajutor de boală, fără un salariu compensatoriu, acum, bolnav de silicoză, nu-l mai angajează nimeni, aşteaptă să moară. Vrea să spună ce se-ntâmplă, măcar să moară împăcat că a spus cuiva.
Cât sunt de trecut prin multe, mă mişcă. Omul ăsta nu mai cere nimic pentru el, se ştie pierdut, dar n-a abandonat. Mă întreb dac-o mai fi în viaţă, scrisoarea lui o fi veche de câteva luni, poate un an, poate mai mult. Reţin numele: Petrică Bot. Reţin şi adresa.
Mă apucă nostalgia, strada pe care stă sau încă mai stă e în mahalaua în care am copilărit. Am plecat de-acolo demult, când se pornise nebunia cu demolarea, trei străzi au fost rase în câteva luni, pe urmă s-au oprit. Strada omului meu era printre cele uitate. Poate cu noroc.
xxx
Îmi fac timp să-l văd pe Petrică Bot.
O portiţă din uluci scorojite care-mi vin pân’ la brâu, o cişmea în curte, o casă-vagon în care locuiesc mai multe familii, un câine lăţos care dă din coadă şi se gudură. Bat la prima uşă. Îmi deschide o grăsană cu mâinile pline de spumă de săpun. Mă întreabă răstit, nemulţumită că am întrerupt-o din treabă. Sau se aştepta la altcineva:
— Ce vrei?
— Îl caut pe Petrică Bot.
— În fund, ultima uşă.
N-apuc să mulţumesc, îmi trânteşte uşa-n nas.
Lângă ultima uşă sunt două scaune de bucătărie, şubrede, fără spetează, lipite de perete. Câinele se ţine după mine. Îmi deschide o fătucă în rochie de vară înflorată. N-are mult peste şaptesprezece ani. N-apuc să deschid gura.
— Îl căutaţi pe tata, nu-i aşa? De când vă aşteaptă!
Nu înţeleg şi nu ştiu ce să cred.
—Numai puţin, o să-l aduc aici, în casă e prea întuneric.
Aştept. După o vreme, reapare sprijinind un bărbat mic de statură, sfrijit, numai piele şi os. E îmbrăcat într-o cămaşă transpirată şi mototolită, şort cafeniu plin de pete vechi şi încălţat cu şlapi. Faţa osoasă e nebărbierită de multe zile. Şuviţele de păr gălbejit i s-au lipit de ţeastă. N-are mai mult de patruzeci de ani.
Îl ajută să se aşeze pe unul din scaune, îmi face semn să mă aşez pe celălalt.
— Vreţi să vă aduc ceva? Un pahar cu apă?
Îi fac un semn că n-am nevoie de nimic şi închide uşa în urma ei. Bărbatul tuşeşte de câteva ori într-o batistă cenuşie, mă priveşte, aşteaptă să-i spun ceva, eu tac.
Câinele s-a aşezat cu botul pe labe, între noi. Continuă să dea din coadă, stârnind norişori de praf.
— Eşti de la asigurările sociale? Vă tot scriu de luni de zile. Bine ca-i venit, poate mai apuc nişte zile.
Mă surpinde cum mă tutuieşte, suntem aproape de-o vârstă, îmi place. E o nonşalanţă în vorbele lui pe care n-am mai întâlnit-o în ultima vreme. Pare că nu-i mai pasă de nimic. Îi spun că n-am treabă cu asigurările. Nici cu pensiile. E nedumerit, aşteaptă să-l lămuresc.
— Aţi trimis o scrisoare la poliţie…, încep eu.
Mă întrerupe:
— A fost demult, anu’ trecut. Să nu-mi spui că vii pentru aia. Eşti poliţist?
Încuviinţez.
— Nu arăţi a poliţist. Da’ azi nici nu mai ştiu cum arată poliţiştii. Ce vrei? Să nu-mi spui că vrei să anchetezi după atâta amar de vreme.
— Nu ştiu ce să anchetez. N-am prea înţeles. Am venit să stăm de vorbă.
M-a întrerupt din nou:
— Eşti de-al lor? Eşti cu ei?
Nu m-a lăsat să răspund, era sigur că-mi ştie răspunsul.
— Ce vrei să ştii?
—Tot.
— Şi-o să faci ceva? Sau vorbesc ca prostu… O să-mi spui c-o să încerci. Pân-acum n-a încercat nimeni. Ştii de ce? Pentru că sunt mânjiţi toţi. Şi şefii tăi.
Se enervase şi a-nceput să tuşească din nou. P-ormă a tăcut mult. Nu-mi venea să-l grăbesc. Nu mă grăbea nimeni nici pe mine.
— N-o mai duc multă vreme, a şoptit după un timp. Nu ştiu dac-apuc toamna. O să-ţi spun. Dacă mă torni ălora, tot una e, o să mor mai repede, o să scap.
A-nceput să vorbească după altă pauză, se uita în gol şi parcă descria ce vedea.
Sunt două fabrici, nu departe de oraş, într-un CAP de pe vremuri, sau mai multe hale ale unei singure fabrici care se ocupă cu multe, n-a aflat cu ce. Şlefuiesc diamante într-o hală şi într-alta produc pietre semipreţioase pentru clienţi mai puţin pretenţioşi.
El e printre puţinii care au făcut şi una, şi alta, la început, îl socoteau priceput, acum dacă ai intrat într-o hală, acolo rămâi, oricât de priceput ai fi.
Douăsprezece ore pe zi, şapte zile pe săptămână. Două zile libere pe lună. Cui nu-i convine, e lumea largă, să plece! Era norocos c-a găsit de lucru, era tânăr, obişnuit să muncească, nu s-a plâns. Trebuia să-şi crească fata, nevasta-i murise de cancer. Ştia că ar trebui să se simtă ca un sclav, da’ avea nevoie de bani.
N-aveau acolo apă curentă, li se aducea apa în bidoane nespălate, avea iz de gazolină. Vrei să bei, bine, dacă nu, îţi aduci de-acasă.
La veceul turcesc pute de-ţi întoarce maţele, mai bine te abţii. O dată la două luni aduc o tulumbă şi-l golesc. Două zile, până se duce putoarea, ţi se-ntoarce stomacul pe dos.
Praful se aşterne peste tot, deşi aparate îl scot tot timpul, pe pervazele ferestruicilor minuscule e gros cât palma. Îl respiri în fiecare clipă. Toţi au probleme cu plămânii, ăi mai vechi nu mai pot lucra. Eu sunt dintre ăia vechi. Mi s-a spus că-i silicoză, seamănă cu tuberculoza, da’i mai rea.
Vara halele sunt un cuptor, iarna îţi pui două pulovăre şi tot îngheţi.
Atenţia trebuie să fie maximă. Orice unghi trebuie să iasă exact. Strici piatra, o plăteşti, îţi scapă din mână pe jos, ţi se opreşte din salariu, chiar dacă o găsesc mai târziu.
N-ai voie să vorbeşti nimănui despre ce lucrezi, chiar dacă nu ştii mare lucru. Dacă eşti mai colţos, te urmăresc până-acasă, cu cine te vezi, când te vezi, chiar şi în zilele libere, când te duci să bei o bere. Te ameninţă. Unii au fost ciomăgiţi. Pe unii i-au pus la detectorul de minciuni.
N-ai voie să te plângi. Cei care s-au plâns au fost daţi afară. N-ai voie să faci sindicat, cei care vor să facă sindicat sunt daţi afară. Aud peste tot că suntem liberi, că drepturile muncitorului, că drepturile omului, aşa şi pe dincolo. Vorbe! Te belesc dacă mişti.
Au fost inspecţii, de obicei înainte de sărbători. Stau două, trei ore, numai în biroul directorului şi patronului, pleacă mulţumiţi. Ştiu dinainte de sosirea controalelor, ies afară, ard dosare, am văzut cu ochii mei. Cu mult înainte să nu mai lucrez eu, a venit un control neanunţat, i-am văzut cu ochii mei cum au ieşit pe uşa din spate şi au dat foc la dosare.
O singură dată echipa de control a pătruns într-o hală. Cu o oră înainte fusese măturată bine, stropită cu apă, gunoiul strâns. Vreo doi, trei muncitori fuseseră instruiţi ce să spună, dacă sunt întrebaţi despre condiţiile de lucru, cu ameninţarea că dacă mai zic şi altceva, zboară a doua zi. N-au apucat să zică nimic, inspectorii s-au uitat din uşă, au dat din cap, n-au vorbit cu niciun muncitor.
Dacă vrei să te angajezi, te verifică o săptămână, le e teamă să nu pătrundă vreunul care să-i dea în vileag. E clar că sunt multe necurate acolo, marfa, impozitele, banii, unde se duc diamantele, nu mă-ntreba pe mine, sunt prea mic.
O să mă-ntrebi de ce am rămas acolo, nu mă obliga nimeni. Nu obligă nimeni pe nimeni să lucreze acolo. Dar unde altundeva? Chiar şi salariul de mizerie pe care-l primesc e mai bun decât nimic.
Când am aflat că am silicoză, m-am dus peste director. I-am spus să facă ceva să ies cu o pensie, că altfel mor. Mi-a răspuns că o să mor chiar mai repede, dacă nu pier din ochii lui. N-am mai reuşit să mă apropii de biroul directorului.
Ne-a învăţat unul să-i dăm în judecată. Tribunalul a refuzat să ne primească cererea, am insistat degeaba, ne-a refuzat pur şi simplu. Ne-am strâns mai mulţi şi până la urmă ne-am judecat. Ni s-a dat dreptate, dar verdictul nu conţinea şi hotărârea de a ni se plăti daune, judecătorul spunea că nu poate aprecia. N-am mai avut bani de un alt proces.
Silicoza nu iartă, distruge plămânii, ajungi să te sufoci. Nu există vindecare. Poţi să mai încetineşti evoluţia, dacă ai bani de tratament. Niciunul n-avem banii ăştia.
Eşti în stare să faci ceva?
(Fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. www.librariaflacara.ro)
