De ce mi-e frică, până la urmă?

Întoarcerea mea la Moscova a fost neaşteptată pentru toată lumea. Când emigrezi, pentru că asta cred c-am făcut până la urmă, oamenii nu se aşteaptă să te vadă atât de curând înapoi. Nimeni nu bănuia că sunt de fapt într-o excursie de afaceri şi toţi îşi imaginau că dorul de casă era cel ce mă făcuse să trec oceanul. Dacă era după mine, nu m-aş fi întors pentru încă o bună bucată de vreme, deoarece era ceva în mine care încă nu se tranşase. Chiar şi acum, după toate câte mi s-au întâmplat în toţi anii ăştia, destule ca să despartă cât de cât binele de rău, nu sunt sigur că am atins punctul acela în care să mă pot întoarce în timp fără frică. De ce mi-e frică, până la urmă? Încă nu ştiu nici eu bine, pentru că mintea mea pare a continua să crească în afara corpului meu, ca o creangă desprinsă de trunchi.

Serghei avea bineînţeles aceeaşi maşină şi m-a aşteptat la aeroport cu bunica, o altă expertă în aşteptări. I-am uimit cu înălţarea mea fizică, care le va părea tuturor ca o evoluţie la limita normalului. Eram mai înalt decât Serghei. Aeroportul Șeremetievo însă m-a făcut să mă chircesc ca un melc speriat, pentru că tatăl meu era încă acolo, cu cele două bilete în mână. Am trecut pe lângă stafia lui în mare grabă, ca un om cu treabă, şi nu am privit în direcţia aceea. Tamara ne aştepta în bucătărie cu mâncarea pusă şi dintr-o dată am avut senzaţia că de fapt nici nu plecasem. Nu mă puteam hotărî dacă ar trebui să mă bucur sau nu, pentru că văzut de acolo, din acea bucătărie a copilăriei mele, timpul scurs de la plecare putea să fie doar un vis sau rezultatul unui somn narcoleptic din care tocmai mă trezisem.

– Am auzit că acolo pun hormoni în mâncare. Ai grijă, Vitali, că prea te-ai înălţat, spuse bunica, care accentuă pe cuvântul „înălţat” într-un fel ciudat, de parcă tocmai l-ar fi decupat din Biblie.

Serghei mă măsura mereu cu privirea, oarecum suspicios, pentru că „înălţarea” mea neobişnuită părea să-i confirme într-un mod straniu teoria că în America se întâmplă lucruri necurate. Crescusem, într-adevăr, şi arătam mult peste vârsta mea reală, însă în capul lor căpătasem proporţii ireale. Am băut vodcă cot al cot cu ei şi ăsta era şi el un alt semn al maturizării mele. La toaletă, în tubul de plastic pentru prosoape, am găsit ţigările pe care le uitasem ascunse înaintea plecării şi mi-am aprins una în faţa lor, ca un bărbat rus adevărat. Nu s-au opus şi nici nu păreau miraţi, pentru că astfel păream mai de-al lor. Am împărţit cadourile şi la sfârşitul serii le-am arătat poze cu mama, cu oceanul Atlantic văzut din Brighton Beach, cu Masha, cu Vishnu şi Pepe, colegii de clasă. Şi-au pus cu toţii ochelarii de vedere şi le-au studiat în tăcere, serios, de parcă le-aş fi prezentat nişte documente importante aduse de pe lumea cealaltă. Serghei rupse primul tăcerea:

– Nu sunteţi prea mulţi albi pe-acolo. Până şi oceanul Atlantic…

De-abia a doua zi, când m-am sculat, am îndrăznit să privesc pe fereastră şi am văzut golul lăsat de blocul dărâmat. Oamenii se prefăceau că uitaseră ce se întâmplase şi nu mai vorbeau despre acea nenorocire. Între timp, apăruseră altele mai proaspete. Am simţit în nări mirosul acela de ars care inundase cartierul după explozie. Încă mai cărau dărâmăturile. Serghei mi-a spus că erau câţiva oameni care dispăruseră fără urmă, pentru că din ei nu se mai găsise nimic, nici măcar un deget, un dinte. Aceştia erau pe lista „dispăruţilor” şi se credea că unii dintre ei poate că nici nu fuseseră acolo în noaptea aceea sau, dacă fuseseră, se pulverizaseră atât de fin, încât se transformaseră instantaneu într-un fel de strigoi care încă pluteau neîmpăcaţi deasupra locului ca un stol de păsări. Tamara zicea că îi vede şi îi simte uneori. Tania şi familia ei erau printre aceştia. Îmi convenea parcă mai mult s-o ştiu „dispărută”.

L-am vizitat pe bunicul Ahmatov care mă aştepta cu un aer îngrijorat. Mi-am pus sacoul cu care mama mă ducea la spectacole, iar în buzunarul de la piept am pus copia pozei cu tatăl lui în uniforma ţaristă. Trebuia să lămurim acest mic detaliu istoric care, pe măsură ce mă apropiam de casa lui, trecând prin Piaţa Roşie, începea să-şi piardă din importanţă. M-am oprit în faţa catedralei și am scos acea copie sepia din buzunar. Am privit spre zidurile Kremlinului, spre mausoleul lui Lenin. Zăpada sclipea mai tare ca niciodată şi totul din jurul meu era cum îl ştiam, dar totuşi ceva se schimbase, ceva ca în poveştile acelea magice cu Harry Potter sau The Lord of the Rings. Prin faţa mea ar fi putut păşi el însuși, căpitanul Ahmatov, cu puşca lui lungă cu baioneta pusă. Un bătrân foarte real, aşa cum sunt toţi bătrânii nostalgici din Piaţa Roşie, trecu purtând agăţate de paltonul vechi multe decoraţii sovietice, unele ruginite, pentru că sigur că nu le dădea jos niciodată. Se opri în faţa mea şi mă privi încruntat printre sprâncenele stufoase ca printre zăbrelele propriei lui închisori. Avea o privire acuzatoare, de parcă ar fi fost nu un prizonier, ci un judecător obişnuit să dea numai sentinţe grave. Privirea bătrânului Ivanov din New York avea uneori sclipiri din astea, doar că America i le mai netezise. M-a intimidat atât de tare privirea bătrânului din Piaţa Roșie, încât am scos instinctiv poza sepia din buzunar şi i-am întins-o ca pe o legitimaţie. Şi-a scos o mănușă, mi-a smuls-o pur şi simplu din mână şi a privit-o lung.

– Cel din mijloc e străbunicul meu. El a cucerit Kremlinul, domnule.

– Şi ce mă interesează pe mine cine-a cucerit Kremlinul! Ni l-au luat înapoi, oricum. Şi tu, tinere, ce naiba vrei? Bani, desigur. Nu ţi-e ruşine să cerşeşti de la unul ca mine? Sa vă ia dracul pe toţi!

I-am smuls poza din mână şi am luat-o la fugă. M-am oprit doar la intrarea în blocul bunicului. La lumina becului, am privit chipul străbunicului Ahmatov care arăta dintr-o dată roşu la faţă, colorat din cap până-n picioare, spre deosebire de ceilalţi din poză care ramaseră la fel de sepia ca trecutul însuşi. M-am tras sub becul palid din hol ca să fiu sigur că văd bine. Am crezut că halucinez aşa că am rupt poza cea veche şi am aruncat-o în tomberonul cu gunoi. Am tras adânc aer în piept şi mi-am spus că nu-i bine să te joci cu trecutul, mai ales dacă te priveşte prin ochiul unui străbun. Am sunat la uşa bunicului care m-a îmbrăţişat de cum m-a văzut.

– Sper că toate sunt bine cu tine, Vitali Ahmatov! Cât ai crescut băiatule!

Nimeni nu-mi mai pronunţase de mult numele întreg, aşa cum o fac ruşii, iar el o făcuse încet, apăsat, părând că vrea să-şi umple întreg sufletul cu numele şi fiinţa mea speriată.

Numai după ce am aprobat din cap şi m-a privit îndelung ca să se convingă că totul e bine, a continuat ceea ce începuse înainte de-a veni eu, adică să toarne ceai în ceşti şi să-i spună Yelenei, femeia cu care se bănuia că trăia, să aducă ceva dulce. Nu părea prea convins că toate sunt bine cu mine, însă a fost singurul care nu m-a copleşit cu întrebări.

– M-am mirat că te întorci atât de repede. Dacă mergi două generaţii în urmă, ai să vezi că familia noastră avea emigraţia în sânge, ca tot tribul din care ne tragem. Oameni care s-au mutat dintr-un loc în altul al lumii cu destulă uşurinţă. Şi nu s-au prea întors înapoi… Doar tatăl meu a făcut-o…, iar eu sunt cel mai bătut în cuie evreu de pe lumea asta…

– Astăzi oamenii nu mai pleacă cum plecau înainte, bunicule…, adică nu mai trebuie să plece pentru totdeauna.

– Poate că ai dreptate. Aşa să fie… În Biblie scrie ca va veni o vreme când toţi evreii se vor întoarce de unde au plecat. Pentru că sună puţin apocaliptic, trebuie câţiva să rămână acolo unde au ajuns. Mai fumezi? Atunci scoate o ţigară bună americană.

Aveam un pachet de Marlboro, aşa că ne-am aprins amândoi câte-o ţigară şi am fumat în tăcere, liniştiţi şi tăcuţi. Ne priveam zâmbind uşor, ca doi bărbaţi care tocmai descoperiseră împreună un secret simplu, la îndemâna tuturor, dar care lor le scăpase până atunci. Din pragul uşii ne privea Yelena, o femeie tăcută, cu un aer mulţumit şi cuminte de om proaspăt întors din concediu.

– Mi-ai promis că nu mai fumezi, îi spuse bunicului dojenitor.

– Doar când vine Vitali, drăguţo, ţi-am promis!

(va urma)

(sursa foto: http://rnews.ro)