„De ce am căzut eu în plasa lui?”

Caz închis – 27

Mi-a trebuit destul să înţeleg ce e cu mine şi unde sunt şi pe măsură ce înţelegeam mă apuca furia. Mă aflam în miezul unui zumzet continuu, într-un salon cu mai mulţi bolnavi, poate operaţi, poate accidentaţi.

Iar o păţisem. Fusesem avertizată, dar trăiam totuşi în 2011! Şi încă într-un cartier rezidenţial păzit!

Lângă pat, pe un scaun, era iubitul meu Alex. Apare când nu mă aştept şi când am nevoie, ca un Făt Frumos. Mereu a făcut aşa, m-a mai salvat o dată, când se pornise să dea în mine un derbedeu, ca să-mi fure geanta. Aveam şi eu un înger păzitor.

Era prea multă învălmăşeală în mintea mea, să întreb ce s-a întâmplat cu mine, să întreb unde fusese şi cum de apăruse şi se afla acolo. M-am pus pe bocit, mă uram că nu mă pot stăpâni, dar o porţie bună de plâns face bine şi m-am simţit uşurată.

Îmi mângâia mâna şi mă întreba:

• În ce te-ai băgat din nou?

Ce să-i spun? Că habar n-aveam? Nu m-ar crede nici el, nici altcineva. Că ajung uneori să cred că se ţin necazurile scai de mine? Mi-ar spune să nu-l mânii pe Dumnezeu, că am avut mereu noroc cu carul. Că sunt riscurile meseriei? M-ar întreba pe bună dreptate de câţi ziarişti am auzit eu că, una, două, sunt azvârliţi pe patul de spital?

Să fi vrut, n-am avut vreme să spun ceva.

Pe neaşteptate, s-a produs vânzoleală. Un doctor tânăr însoţit de o soră s-a oprit în dreptul patului meu şi mi-a spus că e obligatoriu să mă transfere într-o rezervă. În acea clipă!

• Şeful dumneavoastră, mi-a şoptit infirmiera.

Mai departe mă lăsa să înţeleg singură.

N-am apucat să întreb de ce, un brancardier musculos m-a ridicat în braţe, atent la mâna mea imobilizată în ghips, m-a aşezat pe un pat-cărucior şi a pornit cu mine în viteză pe culoarele spitalului. Parcă trebuia să prindem pe cineva din urmă.

Nu mi se uscaseră bine lacrimile şi m-a bufnit râsul. Eram într-un film poliţist de duzină, cu brancardierul zigzagând în fugă pe culoarele spitalului, printre medici, asistente şi pacienţi, să mă ferească de o mână răuvoitoare care se ascundea cine ştie de unde.

• E bine că râzi, l-am auzit pe Alex, care alerga în urma patului cărucior.

N-avea rost să-i spun că râsul a fost o clipă doar, îl înghiţisem cât se poate de repede, o durere cumplită îmi sfâşiase obrazul. Am pipăit, eram jumătate de cap numai bandaj.

Însemna că lucrurile se complicaseră şi în casa mea nu intrase un simplu hoţ, cum mă încăpăţânasem să cred. Altfel n-avea rost ca şeful să vorbească cu directorul spitalului, să pună pe jar atâta lume, să-i oblige să mă mute singură într-o rezervă, să mai facă şi vâlvă trimiţându-şi unul dintre bodigarzi să se plimbe prin faţa rezervei, jucând rolul unui vizitator îngrijorat. Atrăgea prea mult atenţia, dar n-aveam cu cine vorbi. Cum de reuşise, nu-mi închipuiam. Probabil şeful ştia mai multe decât mine. De unde, era treaba lui.

Sigur ştia mai multe decât mine. Îl sunase careva după reportajul din seara aceasta, pe care eu n-apucasem să-l văd, şi-i spusese că e groasă rău. Aşa se exprimase. Nu s-ar fi făcut de râs, apărându-mă împotriva vreunor hoţi de mâna a paişpea, deşi aflasem că avea obiceiul să exagereze când era vorba să-şi apere oamenii. Dar acum nu părea să fi fost vorba de un simplu hoţ. Individul acela căutase ceva, de aia îmi răscolise casa. Nu putea să vrea decât caseta cu înregistrările, nu ştia că sunt la redacţie. Sau puţinele pagini scrise de Emil Sorescu, pe care le filmasem în reportaj. N-avea de unde să ştie că sunt puţine şi oricum le pusesem bine la păstrare.

Şeful era întotdeauna extrem de convingător, în orice împrejurare, chiar şi când n-avea dreptate. Oricum, eu una nu ştiam vreo situaţie în care să nu fi avut dreptate.

Încăperea în care am ajuns, cât o bucătărioară, nu mai fusese văruită din Antichitate, adică de la construirea spitalului, avea două paturi, amândouă goale, o fereastră zăbrelită şi o chiuvetă cu o oglindă cu argintul mâncat de vreme.

– Staţi aici până mâine dimineaţa, mi-a spus doctorul, un tinerel, rezident în primul an.

Ştiam că protestez degeaba, dar am făcut-o, totuşi, de dragul spectacolului. Cum să dorm noaptea acolo? N-am casa mea, patul meu? N-are cine să mă apare, la o adică? Nu mă gândisem că putea să-mi răspundă foarte simplu: Ca până acum?

Pe Alex l-au mai lăsat cu mine. M-am rugat de ei să facă asta, a trebuit să roşesc până în vârful urechilor, să le spun că e iubitul meu şi nu l-am mai văzut demult. Primiseră ordine stricte.

– Doamnă, nu vreau să-mi pierd pâinea, spunea doctorul. Dacă vine altul peste dumneavoastră? Am înţeles că-i atrageți p-ăştia care terciuiesc oamenii. E vorba de drogaţi?

Am dat din cap, nu ştiu ce-a înţeles. A ieşit spunându-i lui Alex să nu rămână mult.

În sfârşit am rămas singură cu Alex al meu care s-a aplecat şi m-a sărutat pe obrazul nebandajat. Doamne, ce l-aş mai fi strâns în braţe şi m-aş fi tăvălit cu el! Dar mă dureau toate. Mai ales stânga pe care căzusem, se rupsese şi acum era în ghips până la cot. Cântărea o tonă.

Nu ştiam ce să-l întreb mai întâi: cum a ajuns cu mine la spital sau pe unde a umblat de câteva zile. Mi-a ieşit altceva:

• Ai văzut reportajul?

Drept răspuns am primit o întrebare:

• E chiar adevărat ce spune omul ăla?

• Sorescu?

• Da, scriitorul.

• Foarte adevărat.

• De-aia l-au omorât?

Uite că un om ca Alex care habar n-avea de nimic din ce ştiam eu s-a gândit înainte de toate la asasinat. Înseamnă că aşa gândeşte şi publicul. Eram pe o pistă bună.

– Abia sosisem, în seara asta, a început el să povestească. Mi-era dor să te văd. Imediat ce s-au terminat ştirile, l-am lăsat pe Petrică la televizor şi am plecat spre tine. Nu-mi plăcea deloc că nu răspunzi la telefon. Am găsit uşa apartamentului dată de perete. Înăuntru era întuneric, pisica mieuna la capul tău…

• Mititica!

– … erai trântită lângă prag. Erai plină de sânge. Nu ştiam dacă să te mişc sau nu, am sunat la 112, au sosit în cinci minute. Au acceptat să mă ia cu voi. Pe drum am sunat-o pe şefa ta. N-aveam mare lucru să-i spun: ai fost agresată, mergem la spital. Poate ştiau ei mai multe? Cât te operau, m-a sunat bossul televiziunii, i-o fi dat numărul şefa ta, altfel n-avea cum, un bărbat foarte ferm, abia de m-a lăsat să scot două vorbe, îmi dădea indicaţii ce să fac. Sunt la spital, dom’le, am apucat să-i spun, eu n-am ce să mai fac. Lăsaţi totul în seama mea, a spus. Sigur nu sunt hoţi. Şi a închis. Sigur după aia a vorbit cu directorul sau poate cu ministrul, a stabilit să te aducă în rezerva asta şi să-şi trimită bodiguardul. E atât de groasă?

Era al doilea om care folosea cuvântul ăsta în legătură cu tot ce se întâmpla. N-aveam niciun chef să spun toată povestea.

• Unde-ai umblat? l-am întrebat.

• În Afganistan.

• Dumnezeule! Pe front? De-aia n-ai spus nimic?

Era atât de încântat de ce făcuse, că radia şi nu s-a putut abţine să nu spună:

• Mi-au ieşit nişte fotografii minunate!

Puţin îmi păsa mie de fotografiile lui minunate! Am izbucnit din nou în plâns, am vrut să mă stăpânesc, mi-a fost imposibil, când l-am văzut căscând ochii larg de uimire m-au podidit şi mai tare lacrimile, eram furioasă pe mine, dar în zadar. Mă gândeam că fusesem o proastă crezând cine ştie ce aventuri. Că putea să calce pe o mină în Afganistan şi să nu se mai întoarcă. Sau o să se întoarcă schilod. Că toată viaţa o să-mi tremure sufletul neştiind unde se duce. Că n-am avut noroc să mă îndrăgostesc şi eu de un bărbat care să nu caute primejdiile cu lumânarea.

• Să nu mai pleci aşa, am şoptit.

Mi-a zâmbit amar:

• O să-ncerc.

Dar ştiam că vrea doar să mă liniştească.

L-am rugat să mă lase singură, sunt foarte obosită.

După ce a ieşit, bodiguardul şefului a băgat capul pe uşă, îl ştiam de câţiva ani, mi-a zâmbit.

• Sunt aici, domnişoară, dacă aveţi nevoie de ceva.

I-am făcut un semn de salut cu mâna. Nu-i puteam spune nimic, încă mi-era glasul înecat în lacrimi. Şi ce să-i cer bietului om care trebuia să mă păzească pe mine în loc să-i ţină de cald nevestei?

M-am dat jos şi m-am uitat în oglindă. Arătam aproape ca o mumie egipteană, jumătate din cap bandajat. Cum o să ies aşa în lume? Cum o să mai fac reportaje? Cum o să mă duc mâine la înmormântarea lui Emil Sorescu? N-ai să te duci nicăieri, îmi spunea o voce. Să zici mersi dacă te lasă acasă!

Aş fi vrut să-mi scot bandajul, dar mă durea îngrozitor.

În timp ce-mi pipăiam jumătatea de obraz ascunsă, m-a cutremurat un gând îngrozitor: dacă m-a desfigurat? Dacă o să arăt ca dracu’ şi o să-mi fie şi mie silă să mă uit în oglindă? Ce vină aveam eu pentru ce făcuse Emil Sorescu? Poliţia înclina să creadă că s-a sinucis, dar nici eu şi nici cerberul numit Victor Stamate nu credem asta. Ar fi absurd din partea unui om de o vitalitate uimitoare şi care declarase că tot ce-şi doreşte mai mult e să-şi termine şi publice cartea la care lucra. Era convins că o să stârnească un uragan. Voia să-l stârnească. Nu-mi vorbise numai mie despre carte, spusese multora, oraşul vuia în aşteptare. Nu-mi fusese greu să aflu că lumea ştia că pregăteşte o bombă, doar că nimeni nu ştia ce fel de bombă. De ce o făcuse? Să-i sfideze pe toţi? Din orgoliu? Îi plăceau jocurile periculoase? Toată viaţa acţionase la limită, provocând destinul. Era în glorie şi s-a apucat să-l critice pe Marele Conducător, sfidând puşcăria şi moartea. Câştigase. S-a schimbat regimul şi a fost primul care a mărturisit public că a lucrat pentru Securitate. În loc de oprobriu, a fost admirat. Ce urmărea de astă dată? De ce am căzut eu în plasa lui? Sau a lor?

Eram atât de obosită că abia m-am târât până la pat şi m-am întins pe spate. Vuietul vântului care se pornise dincolo de fereastră mi se părea muzică. Am adormit pe loc. Sigur îmi dăduseră cine ştie ce somnifer puternic.

(din romanul „Caz închis”, Editura Cartea românească, 2013)