Curiozitate și certuri

Martorul – 12

            Sunt ud şi mi-e frig. Alerg şi eu spre pridvor, urc treptele, mă lipesc de zid, lângă tocul uşii. De aici, ploaia îmi pare o pânză prin care vezi lucrurile uşor deformat. Îi văd cum scotocesc după un chibrit şi aprind o lampă, căreia îi potrivesc fitilul. Întunericul dinăuntru mă sperie. Fata brunetă dârdâie ghemuită pe marginea unui pat îngust. Ceilalţi se învârt nedumeriţi.

            S-a lăsat întunericul. Nu ştiu dacă datorită ploii, norilor negri sau e chiar seară. Abia mai disting vişinul, ca o umbră nesigură şi, mult mai departe, magazia din lemn care pluteşte în ploaie. Vântul se înteţeşte, îl simt cum îşi schimbă direcţia, vâjâind. Ploaia izbeşte în acoperiş, oblic cade pe pridvorul strâmt, lemnul uscat şi cenuşiu se umezeşte imediat. Îmi prind iarăşi cu palmele mâinilor încrucişate peste piept umerii, dar n-am cum să mă apăr, sunt ud tot, şiroaiele de apă continuă să mă ude.

            „Intră dracului în casă şi închide uşa!” Înţeleg ce spune mai mult din gesturi. Păşesc înăuntru şi închid în urma mea uşa care scârţâie prelung. Clanţa e rece şi plină de pânze de păianjen, iar limba ei mare cade cu zgomot greu în lăcaşul ei de fier. Flăcăruia lămpii pâlpâie şi umbre nesigure joacă pe perete. E o încăpere nu prea mare, cu două ferestre de o parte şi de alta a uşii, împărţite la fel în pătrate mici de geam, acoperite cu o perdea din aţă cu ochiuri mărunte. Pe doi din pereţii albi sunt fixate ştergare îndungate, legate în nod la mijloc. Sub o icoană înnegrită, în care nu disting nimic, e fixată o candelă uscată. Fata brunetă dârdâie pe patul îngust dintr-un colţ, acoperit cu un macat aspru, cu tăblii din fier maroniu la capete. Sub el zăresc o ladă de lemn, la fel cu cea aşezată alături, pe care sunt îngrămădite pături vechi şi fără culoare. De o parte şi de alta a unei mese cu picioare arcuite, lipită de perete, sunt două scaune cu spătar înalt şi înflorituri de lemn. În peretele celălalt e o altă uşă, vopsită în verde, tot cu geam până la jumătate şi perdeluţă gălbuie. Lângă tocul uşii e un tablou vechi, cu două chipuri înţepenite, cafenii amândouă, un bărbat cu mustăţi albe, frunte înaltă şi multe zbârcituri pe faţă şi o femeie cu broboadă legată strâns sub bărbie, cu buzele înţepenite a încăpăţânare şi privirea speriată.

Ploaia răpăie fioros pe acoperişul de ţiglă, aud şuvoaiele cum alunecă şi se prăbuşesc plescăind. Îmi lipesc faţa de ochiurile de geam ale unei ferestre, cu coatele sprijinite pe pervazul lat pe care zac câteva ghivece cu florile demult uscate. Fulgeră scurt. Tunetul se aude departe. Fulgeră iarăşi. Într-o pânză de ploaie, vişinul  pare o umbră zbătându-și crengile bătrâne ca o mulţime de braţe.

            „Hai să ne întoarcem”, spune fata.

            „Eşti nebună, pe ploaia asta?”

            „Mi-e frig şi mi-e frică.”

„Ai răbdare o ţâră, că se opreşte. Nu poate ţine mult. Nu vezi cum răpăie?”

Nu ştiu care din ei dă drumul casetofonului. Camera răsună de muzică, o lasă mai încet, încât se aude şi ploaia. Lumina fulgerelor care spintecă întunericul de dincolo de geam modifică jocul umbrelor pe perete. Flăcăruia lămpii pâlpâie cu un sfârâit ca un tors de pisică. Miroase a gaz ars. Au întins pe jos pătura lor şi alte câteva de pe laviţa veche. Doi dintre ei s-au aşezat, sprijinindu-şi spinarea de perete, îşi trec unul altuia sticla pe jumătate plină. Cel cu faţa prelungă se plimbă de colo-colo cu paşi rari, cu o altă sticlă în mână. Scoate o batistă, îşi şterge lentilele ude, bea din nou. Îi dă şi fetei, care îl refuză scuturând din cap, el insistă, o văd cum ia sticla şi bea.

Curiozitatea mă împinge spre uşa de lângă portretele cafenii. E înţepenită, o împing cu putere, se deschide greu. Pătrund dincolo, printre pânze de păianjen. În pâlpâirea lămpii, îmi pare că văd o încăpere ceva mai mică în care sunt înghesuite, claie peste grămadă, copăi, lăzi, dulapuri şi scânduri fără rost. Când lumina unui alt fulger spintecând întunericul de afară pătrunde printr-o ferestruică fără perdea, observ că n-aş avea prea mult loc să intru: de un dulap cu uşi imense sunt sprijinite câteva lăzi aşezate în picioare şi un cal de lemn; în cealaltă parte, o încâlcire de lemne şi fire, semănând cu  un război de ţesut înţepenit de mult timp; două copăi crăpate stau una peste alta, acoperite cu scânduri de diferite mărimi, groase şi negeluite; cutii de forme felurite, vrafuri de preşuri şi haine vechi, o pâlnie albăstrie de patefon; într-un colţ, aproape de ferestruică, tavanul are o spărtură, o pată neregulată de umezeală se întinde în jurul ei, şuviţe subţiri de apă se preling pe perete; pânzele dese de păianjen sunt acoperite de praf. Dau înapoi şi trag după mine uşa care se închide şi mai greu, zgâriind podeaua de scânduri cu noduri.

Mă întorc la fereastră şi-mi lipesc faţa de geam. Un fulger care spintecă cerul însoţit de mare tunet mă sperie, mă face să dau înapoi. Mă aşez pe o cutie între una din tăbliile de fier ale patului şi perete. Băieţii întinşi pe pături povestesc ceva şi râd zgomotos, acoperind muzica. Râd şi ceilalţi. Fata s-a aşezat pe pat, cu picioarele adunate sub ea. Nu mai e speriată, sau cel puţin nu o mai arată. Îmi dau seama că glasurile le sunt puţin schimbate, vorbele se lungesc, încurcându-se unele pe altele. Sunt uşor ameţiţi. Cum o să ne întoarcem? Ca şi cum ar fi gândit acelaşi lucru, ea le spune din nou să mergem acasă.

„Nu se poate încă”, îi răspund cel deşirat.

„Nici nu văd prin parbriz pe ploaia asta”, adaugă cel cu umeri laţi, ducând din nou sticla la gură.

„Nu mai bea”, îi zice.

„Ei, asta-i! M-ai văzut tu pe mine făcând vr’un accident? Acuşi stă ploaia şi acuşi plecăm. O să fie şoseaua goală, nici dracu’  nu umblă pe vremea asta, într-un sfert de ceas ajungem.”

„Lasă tromboanele”, îi zice grasul, „şi dă-mi şi mie sticla aia.”

„Mai aşteaptă  o ţâră, să mai gust din ea… Dacă faci pe nebunu’ te las aici.”

„Ce spui, tipule!? Te beleşte bătrânu’ meu, nu-ţi dai seama?”

„Ce-ar fi”, zice tot cel cu umeri laţi, după ce înghite din nou din sticlă, „ce-ar fi să-l lăsăm pe cocoşat aici? Ne-am distra grozav aşteptându-l să se întoarcă. Ce zici, bă, aschimodie, vrei să rămâi?”

Mă fac că nu-l aud.

„Nu fiţi răi”, le zice bruneta.

„Răi pe dracu! Bă, aschimodie, n-auzi? Ce zici, te lăsăm aici? O să te lăsăm aici. Să vedem după câte zile se întoarce. O să crăpăm de râs la mutra lui tâmpă.”

„Aş“, zice grasul, „ăsta e atât de idiot că nici nu se întoarce.”

„Idiot pe dracu! Nu-i mai idiot ca tine care eşti şi învelit în osânză. Sunteţi la fel şi tu şi el.”

„Poate vrei să te bag în mă-ta.”

„Tu pe mine? Ascultă, gagiule, vrei să zbori afară în ploaie şi…”

„Măi, băieţi, terminaţi cu prostiile”, intervine cel deşirat. „Mai bine puneţi muzica aia mai tare, că doar nu s-or fi terminat bateriile.”

„S-a făcut, da’ să vă fie clar că dacă-mi mai zice idiot, îl pleznesc zdravăn de tot.”

„Nu mai spune!”

„Lăsaţi-o baltă!”

Ceilalţi se liniştesc. Grasul se întinde spre casetofon şi muzica acoperă foşnetul ploii. Cel deşirat se plimbă mai departe de colo-colo. Buzele îi tremură uşor, din când în când se aude un murmur, nu ştiu dacă îngână muzica sau spune ceva.

(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)

(sursa foto: publika.md)