Stelian Țurlea 
Fă-ți patul și dormi! – 15
Mai repede decât mă așteptam începuseră jocurile. Cel puțin o dată pe săptămână plecam cu autobuzul în județ, spre cine știe ce sat la marginea căruia se afla un prăpădit de stadion cu pământul ca piatra și iarba roasă de vaci sau de crampoanele altora. Cel mai adesea porțile n-aveau plase și de-abia se zărea marcajul. Nu existau tribune și spectatorii se înghesuiau pe margini, până aproape de teren, le auzeam respirația gâfâită în ceafă când ne potopeau cu ploaie de înjurături, convinși că întotdeauna ei știau mai multă carte și ai lor mai mult fotbal decât noi. Uneori se întâmpla și asta. Dar invariabil de fiecare dată cineva era cotonogit, se folosea targa din belșug, zburau cotoarele de măr și bețele spre capetele jucătorilor noștri și în aproape toate ieșirile noastre glorioase de pe teren eram însoțiți, de o parte și de alta, de milițieni. De la o vreme, aceștia mergeau cu noi peste tot în județ, cu un alt autobuz.
După primele jocuri mai zăboveam după meci în satele sau orășelele învinșilor noștri, ne spălam, mai schimbam o vorbă cu unii, mâncam, agățam pipițele dornice de aventuri mărețe, să ne dăm mari, ne apuca seara când ne adunam la mașină s-o pornim spre casă. Oricum nu era vreo plăcere să dormim prin alte părți și n-o făceam decât atunci când ne obliga programul. Cam peste tot ne așteptau pereți posomorâți și jupuiți, dormitoare dreptunghiulare cu mobilă murdară și veche, șifoniere goale cu două-trei umerașe de sârmă și paturi înguste, cu arcurile rupte. Dacă se nimerea vreo chiuvetă în cameră era sigur crăpată, îngălbenită de vreme, iar robinetele nu funcționau. Ne spălam în baia comună de la capătul coridorului, cu grijă să nu ne zgâriem tălpile în cimentul ros, sub dușuri improvizate. Peste tot ferestruicile băilor păreau că nu cunoscuseră geamul.
A mers treaba asta vreo câteva săptămâni, până când puțin a lipsit ca o mână de suporteri prea înfierbântați să dea foc autobuzului nostru, când de-abia ne urcasem în el să plecăm spre casă, umflați de beri și ciorbe de burtă. Din clipa aia, ordinul a fost să ajungem la stadioane cu puțin înaintea meciurilor, cât să ne încălzim, să jucăm, să învingem și să facem cale întoarsă imediat. Ne schimbam echipamentul ud sau înnoroiat în mașină și ne spălam abia la stadionul nostru. Autobuzul era atât de parfumat în orele alea, că îl lăsau deschis toată noaptea să mai dispară duhoarea.
Jucam duminica spre prânz și până seara nu mai eram buni de nimic. A doua zi reîncepeam antrenamentele, o oră-două, nu mai mult, chipurile eram în recuperare. Marți era o zi neagră, nea Gicuță scotea untu’ din noi cu alergări, fente, driblinguri, sărituri și un meci care obligatoriu trebuia să dureze mai mult decât unul oficial. Dacă vrei să reziști când joci cu altul, trebuie să știi să alergi de două ori mai mult ca el, spunea marele antrenor. Ăla care ar fi avut curajul să-l contrazică își putea lua adio de la orice antrenament de fotbal. Pe toți ne orbise iubirea, așa că nimeni nu crâcnea. Miercuri era pauză, dar tot trebuia să fim la stadion, să ne explice cum să jucăm meciul de joi. De cele mai multe ori, miercurea seara eram pe drum, spre stadionul următor. Joia ne aștepta alt meci. Vineri era încă o zi de marți, la fel de neagră pe cât fusese cea de mai înainte, dacă nu chiar mai neagră, cu chinuri cumplite pentru cei despre care nea Gicuță zicea că leneviseră în meciul de joi. Sâmbătă ne odihneam în sfârșit – acasă ori în autobuzul care ne ducea spre stadionul meciului de duminică. Nici nu simțeai când a zburat săptămâna.
Cu programu’ ăsta, ori dădeam ortu’ popii înaintea Crăciunului, ori ne asiguram că vom fi fruntea luptătorilor și-i vom face concurență lui Sylvester Stallone. Nea Gicuță zicea să nu ne mai tot plângem ca muierile.
La două-trei meciuri jucam acasă. Nu-mi amintesc să fi câștigat pe terenul nostru altfel decât la scoruri astronomice. În ograda altora era mai greu, dar punctele tot se adunau și odată cu ele creștea și numărul celor care leșină dacă nu găsesc vreo lucrătură în orice: că unii adversari sunt prea slabi pentru a fi în seria noastră, că unii arbitri s-au pricopsit după meciurile noastre, iar alții au trecut nepermis cu vederea faulturi pentru care pe alte terenuri ar fi plouat cu cartonașe roșii, că șirul nostru de victorii neîntrerupte miroase a bani murdari vârâți în buzunarele unora care se lăsau hăcuiți cu prea vizibilă plăcere. Nici măcar zvonul că însuși Tovarășul ăl mare de la județ era încântat de victoriile noastre care îi creșteau și lui prestigiul la București se pregătea să apară chiar El în persoană în tribuna oficială nu reușea să-i oprească pe cârtitori să-și verse veninul peste munca noastră.
Numai nea Gicuță părea că nu aude și nu vede nimic, aruncând pietricele ca și până atunci: la treabă, la treabă, la treabă, nici măcar n-am câștigat seria și v-ați îmbătat de înălțime?! În scurt timp a început să se strângă lumea ca la urs, stadionul gemea de popor, se făceau pariuri grase pe câte boabe vom da ălorlalți, se tipăreau afișe din ce în ce mai mari, am fost fotografiați din toate părțile și pozele noastre expuse în vitrina unei librării din centrul orașului, pe urmă cineva a dat o aprobare și pozele noastre se vindeau la intrarea pe stadion, nea Gicuță reîncepu să acorde interviuri despre situația fotbalului românesc, starea terenurilor, criza din Irlanda de Nord, bombele franceze din Mururoa, ultimul concurs pentru Miss, iar nouă ni se confecționau biografii de mari vedete.
Atunci am început să aud despre mine că făcusem atâtea fapte de vitejie, și nu neapărat în sport, câte nu visasem în toate nopțile mele petrecute sub arme. Grea meseria asta de ziarist! Perioada neagră de după Pavana scriitorașului ăluia apusese. Cine are barbă să-și cumpere și pieptene.
Când ieșeam de la vestiare înaintea meciurilor, spectatorii ne scandau numele pe rând, vuiau tribunele ca un vulcan, de parcă am fi fost cea mai aprigă echipă sud-americană, mă simțeam ca toreadorul care nu se poate face de râs să nu răpună taurul. Taurul e întotdeauna celălalt. Fotograful echipei a făcut avere cu pozele noastre. Edițiile de după meciuri ale ziarului local se vindeau la prima oră, deși aveau o foaie în plus și costau dublu. Unii lipiseră pe stâlpi anunțuri cu litere de-o șchioapă, scrise cu creionul chimic, că dau oricât să cumpere colecția cu toate meciurile noastre. În fiecare sâmbătă, grupuri-grupuri se adunau din nou în centrul orașului și nu discutau decât despre meciul din urmă cu două zile și meciul de-a doua zi. Aleseseră pe tăcute dintre ei un fel de șefi capabili să recite cu ochii închiși toată enciclopedia fotbalului, care dădeau tonul dezbaterilor. Nu se accepta replica. Cine îndrăznea să critice era trimis la fustele nevesti-sii, și la vremea aceea nu era rușine mai mare, pentru că, fără nici un dubiu, era o rușine să nu înțelegi cum se spală noroiul și se răzuie încet rugina ca să se arate aurul de odinioară. S-a propus chiar ca, de pe acum, să se înceapă să se strângă fonduri pentru ca, în anul următor, după victoria sigură din seria județeană, să aducem niscaiva jucători din A, cu care să-i umilim pe toți și să ne pregătim de atacarea Campionatului Celui Mare.
După unul din meciuri a apărut la vestiar directorul ăl mare, roșu la față, tot numai un zâmbet. A dat mâna cu fiecare sau ne-a bătut pe umăr părintește, spunând întruna că e mândru, e mândru, e mândru cum n-a mai fost vreodată și că o să aibă grijă de fiecare în parte, numai să nu-l dezamăgim. Să nu ratăm. Să nu ne dezumflăm ca țiganu’ la mal și ca bășica spartă, ha, ha, ha, bășica în care a dat vreunul din noi un șut prea puternic. E bună, băieți, nu-i așa? Ne-a mai salutat o dată din ușă, repetând să nu-l dezamăgim.
În seara aia nea Gicuță a primit ordin să ne dea câte două beri de cap de jucător, o să scot eu berea din voi mâine, tot ce sper e să nu devină excepția asta obicei și să se bage și ăsta cu sfaturi în treburile mele, că vă las orfani. I-am cântat în cor, știind că-l unge la lingurică, să nu ne lase orfani și ne-am băut bericile sporovăind înțelepciunile obișnuite:
ți-amintești cum am dat golu data trecută?
ai văzut cum l-am driblat pe țăranul ăla?
ascultă la mine, n-ai să vezi multă vreme un stop pe piept mai bun,
da’ parcă e vreunu în stare să apere mai bine un unșpe metri?
n-ai văzut-o pe pițipoanca aia care s-a ținut după noi, mamă, ce picioare avea, i-aș fi pus-o pe loc,
fugi, bă, d’acilea, se compară cu puicuțele de-acum două săptămâni de la Sinaia, care se-nțeleseseră să țină pe rând de șase, să n-apară nea Gicuță, cât le meșteream pe celelalte?
Romanul sentimental și ultraintelectualist continua multă vreme până venea semnalul lui nea Gicuță, stingerea era stingere, ne culcam, dacă ne aflam în deplasare, sau plecam la casele noastre, dacă eram în oraș, în ziua următoare nu ne ierta nimeni nicio clipă de întârziere.
A doua zi după vizita directorului, am văzut că nu era de glumă. Au apărut și bănuții, în plus față de cei care ne fuseseră promiși la începutul campionatului. Vestea a fost întâmpinată cu un urlet care i-a atras cât ai clipi la vestiar pe îngrijitorii stadionului, speriați că a luat foc vreunul din noi. I-am trimis la plimbare, spunându-le că ăsta era noul nostru strigăt de pregătire, care nu putea să anunțe decât o nouă victorie, iar ei ar trebui să fie părtași.
Cu toate explicațiile noastre alambicate, vestea s-a dus ca fulgerul și cât ai clipi s-a înmulțit numărul admiratoarelor care din fașă nu trăiseră decât cu speranța că într-o zi ne vor vedea pe noi jucând fotbal.
Mi-era din ce în ce mai greu să merg singur prin oraș. Mă recunoștea puștimea și se ținea după mine de parcă eram moaștele vreunui sfânt în stare să aducă bunăstarea sau măcar ploaia. Voiau autografe. Voiau să le spun câte goluri înscrisesem până acum. De ce n-am reușit decât un egal în meciul cutare. De cine ne-ar fi frică mai departe. Cât câștigă un apărător? Dar un centru înaintaș? Când se deschide centrul de juniori?
Dacă îi repezeam, nu mă lăsau în pace până acasă. Am învățat repede că e bine să te oprești, să le răspunzi scurt, să te dai foarte ocupat și să le arunci un subiect de rumegat, oricare, pe care îl vor răsuci până a doua zi, numai pentru că venea de la tine.
Până a doua zi te lăsau în drumul tău. După câteva sute de metri, apăreau alții. Aplicam aceeași tactică.
Cu nea Gicuță ăsta, începuse să-mi meargă și mie mintea.
Dar chestiile astea nu se întâmplau prea des, pentru că umblam puțin. N-aveam când. Timpul mi-l împărțeam între stadion și casă. Strângeam ca porcu untură pentru alții.
(din romanul „Fă-ți patul și dormi!”, Editura Pro, 1997)
(sursa foto: hiveminer.com)
