Stelian Țurlea 
Fă-ți patul și dormi! – 12
Mi-a fost imposibil să nu mă gândesc la ea.
Mă străduiam să-mi ocup timpul liber cu treburi acaparatoare și mintea cu planuri, cu calcule și cu orice altceva, dar până la urmă gândurile îmi zburau tot la ea.
Eram furios, pentru că nu voiam să mă port ca un puști căruia îi cade cu tronc o fustă, nu voiam nici să mă îndrăgostesc, pentru că știam că din asta nu se nasc decât necazuri. Toate experiențele, de orice fel, din viața mea se dovediseră suferință, oricât încercasem eu să neg, ca un cocoș înfumurat. Cu toate astea, n-aș avea nici un drept să mă plâng, pentru că toate îmi aduseseră și un oarecare folos, nu numai zădărnicie.
Pe urmă mi-am zis într-o zi că nu trebuie neapărat să apară necazurile și nici măcar să fiu îndrăgostit, voiam s-o văd pentru că îmi era plăcută prezența ei. Pur și simplu.
Era oricum mai bine s-o văd, pentru că altminteri mintea mea o lua razna hiperbolizându-i trăsăturile: înfățișarea îi devenea înnebunitor de frumoasă, cu talia mică, sânii rotunzi, părul lung și negru răvășit peste umeri de statuie. Desenam cu mintea un chip, sculptam cu mintea un trup și mi-am dat brusc seama că nici nu știam cu adevărat cum arată, pentru că, în clipele cât îi fusesem alături, n-avusesem curajul s-o privesc mai bine. Rămăsese în mine doar o fulgerare de trăsături, pierdute într-un abur ademenitor de culoare și parfum.
Eram ca împărțit în două și, ca să mă regăsesc, trebuia să o văd.
Se așezase pe covor, pe o pernă, cu picioarele adunate sub ea, cu palmele împreunate deasupra genunchilor peste care întinsese rochia roz vaporoasă și mă privea.
– Te ascult, a spus.
Nici chiar așa! Doar n-o să vorbesc acum și la comandă.
În ochii ei negri și adânci n-am deslușit însă vreo urmă de zeflemea. M-am liniștit. Mă privea lung și m-am fâstâcit, ca în romanele ieftine.
Pe fereastra larg deschisă pătrundea o lumină de amurg, de flacără pâlpâindă, cu licăriri aproape materiale. Era cald, sfârșitul unei zile de toamnă grea de mirosuri. Zgomotele străzii se desenau prin pâclă. Le ascultam fără să le iau în seamă. Mi se părea momentul cel mai calm al zilei, pacea mă învăluia și pe mine și mi-am zis că asta poate fi o clipă de fericire.
Ședeam și eu pe jos, în apropierea ei, rezemat de pat, cu picioarele întinse. I-am luat o mână într-a mea, fără nicio vorbă, urmărind mai departe cum pâlpâie lumina amurgului, dincolo de fereastră.
Îi simțeam privirea ca pe o arsură, dar nu spunea nici ea nimic. Doar într-un târziu:
– Ce gândești despre prezența mea aici?
Nu știam să răspund. De fapt, nici nu înțelegeam ce vrea să spună.
– Îți pare rău că am venit?
M-am uitat la ea nedumerit, cu o grimasă care putea însemna orice.
– Îți pare bine că am venit?
– Da.
– Doar atât?
– Ce-ai vrea să spun? Nu știu ce-ai vrea să spun.
– Ce simți. Ce gândești. N-o să-mi spui că nu simți și nu gândești.
– Firește că nu.
– Iar eu simt că nu vin toată ziua fete la tine și venirea mea aici nu seamănă cu nimic.
– Da.
– Și pentru mine e la fel.
Mașina de dat răspunsuri mi se blocase.
Nu-mi găseam vorbele.
N-am știut decât să-i strâng tare mâna cu o palmă abundent transpirată.
– Sunt fericită acum. Sunt fericită chiar spunând că sunt fericită. Dă-ți drumul, nu te mai închide în tine, nu mai pune atâtea stavile între simțirea ta și mine… Iartă-mă, vorbesc ca la teatru, dar n-a fost o replică din vreo piesă.
A tăcut un timp, după care a reluat cu aceeași înflăcărare:
– Știi că am vrut să mă fac actriță? Când eram mică povesteam singurei mele păpuși toate poveștile auzite sau citite, transformându-mă pe rând în fiecare personaj, chiar și cu o brumă de costum. În liceu am propus să se facă un cerc de teatru și-am început să repetăm “Antigona”, dar în afară de mine nimeni n-a reușit să învețe rolurile prea lungi. N-a mai fost niciun spectacol și n-am avut curajul să le propun altă piesă. Crezi că aș putea fi actriță?
– De ce nu ?
– O spui numai ca să-mi faci plăcere.
– Deloc.
– Chiar crezi? De ce crezi că aș putea fi?
Trebuia să mă gândesc un timp.
– Pentru că reușești să transmiți ceva. Cred că de asta. De fiecare dată când te-am văzut, am simțit mai mult decât spuneai, sau vorbele tale au transmis mai mult decât mesajul cuvintelor. Cred că asta e foarte important pentru un actor. S-ar putea să mă înșel.
– S-ar putea să te înșeli.
– Indiferent de asta, de ce n-ai făcut-o?
Intrasem pe un teren minat. Își tot netezea rochia pe genunchi, de parcă nimic nu era mai important pe lume. Apoi își așeză părul după ureche, iară și iară și până la urmă a răspuns:
– Nu se poate. N-am reușit să intru în nicio facultate. Dosarul. Bunicii și părinții. Poate o să încerc altă cale.
– Iartă-mă, n-am vrut să…
– E-n regulă.
– Crede-mă că…
– Ți-am zis: e-n regulă.
A rămas din nou pe gânduri. Trebuia s-o smulg din ale ei, oricum:
– Arăți foarte bine, am zis.
– Nu mai spune.
– Nemaipomenit de bine.
– Așa mai merge.
– Nu glumesc.
– Ce-ți place la mine?
– Nu știu să spun, i-am zis după un alt timp de gândire. Îmi place așa cum ești, dar nu știu de ce anume.
N-a spus nimic.
– Nu-ți pasă? am întrebat-o după un timp.
– Cum ar trebui să răspund?
– Ca mine.
– Poate că da, poate că nu. Hei, nu te bosumfla, am glumit. Altfel, de ce aș fi aici? Spune, de ce aș fi aici?
S-a aplecat spre mine, sărutându-mă ușor pe obraz. Mirosea a flori.
– Mi-am dorit întotdeauna să fiu prietenă cu un băiat ca tine, care nu se grozăvește că e bărbat și nu sare pe mine. Sunt atât de multe lucruri pe care trebuie să le aflăm mai întâi și care să ne apropie, că nici nu știu de unde e bine să începi. Am vreo două prietene care îmi spun că e foarte important să faci dragoste cu un bărbat. Sunt convinsă, dar mai e nevoie și de altceva. Înainte de asta.
Se lăsase întunericul. M-am ridicat în timp ce vorbea, am scos dintr-un sertar două lumânări de pom de Crăciun, le-am aprins și le-am fixat pe o farfurie așezată în mijlocul camerei. Cred că văzusem asta în vreun film. Imensele noastre umbre se legănau pe pereți după cum clătina adierea flăcăruile.
– Cred că cel mai important lucru e să ai încredere în cineva. Orice ar spune lumea. Orice ai face cu el. Și asta n-are cum să vină așa, pocnind din degete.
M-am întins pe pat, cu mâinile sub cap și fața întoarsă spre ea, urmărind-o cum încearcă să prindă gânduri și să le arunce spre mine. M-am simțit dintr-odată foarte aproape de ea și aș fi vrut să-i spun ce nu mai spusesem nimănui până atunci, despre dorința mea secretă de a așterne într-o zi pe hârtie tot ce mi se întâmplă și-mi trece prin cap.
Simțeam că iau foc dacă nu-i spun asta, dar nu-mi găseam vorbele. Nu-mi era teamă că va râde de mine.
– Ești un tip ciudat.
– Ce-ți veni?
– Chiar așa este. Ești un tip ciudat. Simți mai mult decât arăți și nu vrei să arăți pentru că ți-ai băgat în cap că asta înseamnă bărbăție. În sinea ta ești un romantic.
– Chiar așa? N-am găsit altă replică mai inteligentă.
– Da, privește numai lumânările astea. Puțin îmi pasă că ai citit undeva, că ai văzut în vreun film sau că ți-a trecut acum prin cap. Important e acum ești în elementul tău.
– Vino lângă mine.
A făcut-o. Se lipise de mine și-i simțeam căldura în lungul corpului. Își așezase capul pe umărul meu și-o mângâim încet. Ca de foarte departe a venit și întrebarea ei șoptită:
– Mă dorești, nu-i așa?
Am schițat un gest afirmativ.
– Ce-ai zice dacă m-aș dezbrăca?
Pentru câteva clipe, mâna care o mângâia a înțepenit în aer.
– Ai vrea să mă dezbrac? a șoptit din nou.
– Nu știu, am răspuns cu răsuflarea tăiată.
– Știu că ai vrea. Și eu o doresc. Dar știu că încă n-a venit clipa să fac dragoste cu tine și o să mai aștept. Acum însă aș vrea să mă săruți.
Mă simțeam încremenit, ca de teamă, ca un băiat aflat prima oară cu o fată și care nu știe dacă e caraghios insistând să meargă până la capăt sau e caraghios dacă se oprește. Ca măgarul îmbrăcat în piele de leu.
Culcat lângă ea, am început să povestesc. Propriile-mi vorbe mă uimeau și pe mine, gânduri pe care nu le lăsasem să iasă afară de ani întregi. Despre ce aș vrea să fac și cât de greu este. Despre colegii mei care au reușit și m-au uitat și de care îmi este foarte dor.
Dar mai era ceva ce nu pusesem până atunci în cuvinte. Nu știam dacă să-i spun amărăciune, gol, neliniște, revoltă. Simțământul că toate în jur sunt false. Că trăim într-un decor de carton care se va prăbuși într-o zi, când vom afla că lumea e mai mare decât prăpădita asta de scenă și viața e altfel. Că nu-i destul să te-mbuibi și să ajungi sus. Că suntem îngrozitor de mici cu toții, striviți pur și simplu de oameni ca străbunicul ei din fotografia îngălbenită care au făcut ceva.
Și că nu vorbesc despre toate astea numai din teamă. Ci pentru că ar fi absolut degeaba. În loc să mă mânii, mă cuprinde disprețul pentru mine însumi. Am ce merit. O să am ce merit. Nimic nu mai are preț. Dar poate că există și altă cale și toate or să explodeze într-o zi, nu știu cum, nu știu de la ce, nu-mi pot închipui cum o să se întâmple și ce va fi. Dar ar fi cumplit să nu se întâmple.
Am tăcut, speriat de vorbele mari. Obosit brusc. Mă urmărea sprijinindu-și capul într-o mână. S-a aplecat și m-a sărutat ușor pe obraz.
– Ar trebui să-ți spun ceva.
– Spune, i-am zis.
– Mi-a fost un dor nebun de tine.
– Și mie.
– Mie chiar mi-a fost.
– Și mie.
– Mi-era dor să te aud vorbind ca adineauri.
– De ce?
– Nu știu să spun. E ceva ce n-am mai trăit. Ca și cum aș vrea să se lumineze ceva în întuneric și se luminează exact atunci când vreau.
– Te aștepți să-ți răspund?
– O, nu. Simțeam că mor dacă nu te vedeam astăzi.
– Nu e rău?
– Cred că este. Știi de ce?
Nu știam.
– Cred că am să încep să te iubesc, a spus.
– Cum asta?
– Așa.
– Nu vreau.
– Cred că are puțină importanță dacă vrei tu. Sau chiar dacă vreau eu.
***
Eram nedumerit.
Descumpănit.
Năucit.
Mă sărutase.
Aproape că-mi declarase că mă iubește. Mă uitam la ea și nu-mi venea să cred că-mi vorbește mie. O spusese în alt fel decât fetele care îmi declaraseră până atunci că sunt moarte după mine. Eram flatat și alarmat. Bucuros și speriat. N-am fost în stare să-i răspund în niciun fel, doar am ținut-o strâns în brațe. N-am scos o vorbă până s-a întunecat de-a binelea. Când a simțit că e timpul să plece acasă, s-a ridicat și a dispărut. M-a sărutat din nou.
– Sunt fericită că ești așa cum ești, a spus.
Și iar mă uitam la ea de parcă n-aș fi știut niciodată că pe lume există și cuvinte.
Era o prostie.
Nu era o prostie.
Era întâia oară că mi se întâmpla.
M-am dus în baie și mi-am privit îndelung și îndeaproape chipul în oglindă.
Nu era nimic schimbat.
Nu-mi apăruse nicio cută de maturitate în jurul gurii. Niciun fir de păr alb nu arăta că devenisem mai înțelept.
Mă strâmbam, mă holbam, mă schimonoseam, scoteam limba la mutra din oglindă și nu mi se părea în niciun fel mai atrăgătoare. M-am ciupit de urechi până mi-au dat lacrimile. Nu visam. Am tras un chiot. Aveam și limbă, și glas, și cuvinte.
Am început să-mi torn proverbe, doar-doar voi găsi un fir care să-mi dezlege zicătoarea.
Și dracul pare frumos când e tânăr.
S-a născut în zodia veseliei.
Toată buruiana cu umbra ei.
Că să ardă șoarecii, nu da foc morii.
Azi tare, mâine mare, poimâine pe spinare.
Și-n mămăligă caută spini.
Parcă îmi secase brusc izvorul, niciunul nu mă mulțumea și nu-mi mai aminteam proverbele care-mi fuseseră de căpătâi. Trebuia să-mi împrospătez memoria, dar habar n-aveam pe unde aruncasem jerpelitura aia de carte.
Cântăream vorbele care continuau să-mi răsune în urechi și mă străduiam să nu mă las cuprins de euforie. Să stau bine ancorat în portul meu și să nu mă las dus de valul amețitor. M-a cuprins o adâncă neliniște.
M-am trântit pe pat, cu mâinile sub ceafă și privirea ațintită în tavanul pe care jucau lumini de-afară. Am încercat să citesc. Nu mă puteam concentra. Nu mi-era somn. Simțeam nevoia să vorbesc despre cele întâmplate.
Nu mi se întâmpase nimic deosebit. Dar încet se formula un gând, că pentru prima oară doream o femeie. Altfel decât până atunci.
Mi s-a făcut frică. Mă întrebam dacă n-ar fi bine să n-o mai văd un timp.
(din romanul „Fă-ți patul și dormi!”, Editura Pro, 1997)
