„Colonia (aproape ca un blues)” – 6
Ne-am lăsat duşi. După ce-am abandonat lângă cort cizmele murdare de-acum, în care-mi fierbeau tălpile. Nu mai aveam nevoie de ele, totul în jur era zvântat. Cineva avea să le strângă în urma noastră, nu le-am mai găsit seara, când am ajuns la cort.
Cantina era un cort mai mare decât cel al şcolii, singurul portocaliu dintre toate, să-l vezi uşor de oriunde te-ai afla, deschis pe toate laturile, să adie briza, cu mese lungi de lemn uşor, scaune aşijderea şi feţe de masă înflorate. Domnişoare cu şorţuleţe la fel de înflorate ca feţele de masă şi cu codiţe iţite de sub baticuri roşii legate strâns la spate, aidoma celei pe care o văzusem în seara dinainte, duceau farfurii aburinde în faţa oricui se aşeza.
De undeva izvora în surdină o muzică uimitoare, n-o mai auzisem.
– Cine-s ăştia? l-am întrebat pe tata, care, spre surpriza mea, a înţeles pe loc ce vreau să ştiu.
– Queen.
Nu auzisem de ei.
– O formaţie de pe vremea mea.
N-am apucat să-l întreb mai multe, s-au băgat în vorbă vecinii din dreapta şi din faţă, voiau să ştie neapărat cu ce-o să se ocupe tata toată vara, dacă o să scrie vreo carte, cum face în fiecare vacanţă sau o să lucreze la documente.
– De unde ştiţi ce fac eu? i-a întrebat tata, năucit de-a binelea.
– Cum să nu ştim?! a fost răspunsul care nu lămurea nimic.
N-au zis mai multe, pe locurile încă libere de lângă noi s-au aşezat sfrijitul, o grăsună şi doi adolescenţi cam de vârsta mea, grăsuni şi ei, cu nădragi cu tururile lăsate, cum îi văzusem mai pe toţi, şi legănându-se ca nişte pinguini. Sigur erau gemeni, nu-i deosebeai decât prin culoarea nădragilor scurţi prinşi de umeri cu bretele late, unii verzi, ceilalţi cărămizii. Am fost convins că erau familia lui, după care se văicărise dimineaţa.
– Domnul Alexandru Anton o să lucreze la documente, a dat el răspunsul. O să-l duc mâine acolo.
Şi cu asta discuţia s-a încheiat, tot ce-au mai sporovăit după aceea, nu le tăcea gura, au fost chestiuni pe care nu le înţelegeam, nelegate de noi.
Ascultam muzica, în timp ce mâncam şi-i spionam pe sub sprâncene pe cei doi băieţi care păreau să fie gemeni, cu părul castaniu căzându-le mereu în ochi. Se strâmbau tot timpul unul la celălalt şi apoi pe rând la mine. O vorbă nu le-a zis sfrijitul, de parcă nu i-ar fi văzut, dar eram sigur că-i vede. Nişte răsfăţaţi şi nişte prost crescuţi, am decretat în sinea mea. Nu i-am mai băgat în seamă şi m-am străduit să reţin muzica minunată de pe vremea tatălui meu.
După-amiaza am încercat din nou să ne apropiem de lizieră, cu acelaşi rezultat incredibil. Parcă eram închişi într-n ţarc enorm, deşi liberi să facem ce vrem în spaţiul acela.
– Ne veţi ţine cu forţa? l-a întrebat tata, când l-am întâlnit din nou pe bărbatul chel care părea să fie un fel de şef.
Îşi schimbase cămaşa cu o alta, roşie, care plesnea la fel peste brudihanul uriaş, dar între dinţi ţinea aceeaşi pipă înconvoiată. Şi-a prins-o cu o mână, cât a răspuns:
– Nu, dar nu puteţi pleca. Niciunul dintre noi nu poate pleca.
– De ce?
– O să înţelegeţi.
Oamenii ăştia vor să arunce cu enigme în dreapta şi-n stânga, mi-am zis în sinea mea. N-avea rost să-i şi spun, hotărâsem să-l conving pe tata să găsească o altă cale să plecăm de-acolo. Cât mai repede.
În cortul portocaliu am ajuns din nou seara, după ce încercasem în van de două ori să ieşim de pe fundul lacului. Acum era deschis doar pe două laturi, dar susura aceeaşi muzică.
– Queen, am spus.
– Exact! a exclamat sfrijitul. O formaţie de pe vremea mea şi a tatălui tău. Cum de ştii? Băieţii mei îi detestă.
N-am răspuns, dar nu mă mira nimic din partea băieţilor fără doar şi poate înfumuraţi. N-am scos o vorbă toată seara, gândurile mele erau la ce ni se întâmplase pe costişă, nu reuşeam să înţeleg cum de ne fusese imposibil să înaintăm şi s-o ştergem de-acolo. Nici măcar nu eram atent la ce mănânc, iar cei doi gemeni, care se aşezaseră şi ei după un timp la aceeaşi masă, împreună cu mama lor grăsună, puteau să se scălâmbăie cât voiau, parcă nu-i vedeam.
La sfârşit am primit fiecare pacheţelul cu mâncarea de dimineaţa şi câte un termos mic, iar sfrijitul a ţinut să adauge că niciodată cortul bucătăriei nu se deschide înainte de prânz.
Am dormit iepureşte. Salteaua era confortabilă, linişte ca în noaptea dinainte, nici tata, nici sfrijitul nu sforăiau, o lumină de veghe din faţa cortului, pe care o distingeam ca pe o stea îndepărtată, pâlpâia uşor când adierea legăna felinarul.
Sigur eram trist, profesoara mea de română ar fi spus că sunt stresat. Sigur eram şi stresat. Nu ştiam unde nimeriserăm, nu ştiam ce se va întâmpla cu noi şi peste toate mi se făcuse un dor nebun de mama, cu care nu discutasem toată ziua. Mă gândisem să-i cer tatei telefonul şi s-o sun, dar mi se făcuse groază la gândul că nu ştiam ce să-i spun, şi nu voiam s-o mint. Cum adică stăm într-un cort pe fundul unui lac? Cum adică nu mai putem pleca de acolo două luni? Ce glumă sinistră mă punea tata să-i îndrug? Sigur nu voiam să anunţe poliţia? Eram convins că dacă i-aş fi spus numai pe sfert ce se întâmplase, i-ar fi stat inima în loc, ar fi decretat că tata e nebun de-a binelea şi mi-ar fi cerut imperios să i-l dau la telefon să-l oblige să ne întoarcem pe loc în Bucureşti. Chiar acolo nu voiam să se ajungă.
N-am dormit mai deloc. Mă foiam sub pătura subţire, gândindu-mă cine sunt oamenii care sforăiau atât de tare în corturile vecine şi ce-i adunase laolaltă. Nu reuşeam să găsesc o explicaţie nici în legătură cu rostul acţiunilor lor inutile, nici cu ce aveau de gând să facă. Probabil eram deprimat că ne ţineau cu forţa, aproape că-mi dispăruse curiozitatea. Sigur am adormit, oftând, târziu.
Dar n-am scăpat nici în vis. Se făcea că-mi tot vânturam în minte ce aflasem în dimineaţa aceea şi n-aş spune că mă simţeam grozav, mai degrabă nu mă simţeam grozav deloc, dar nu îndrăzneam nici în vis să spun o vorbă despre ce gândeam, pentru că nu-l mai văzusem pe tata de amar de vreme atât de preocupat. Iar când e preocupat şi-l tulbur, trebuie să mă aştept la un program drastic, asta însemnând lectură şi exerciţii, adică exact ce n-am eu chef în vacanţă. Dar dacă tot urma să mă duc la şcoală a doua zi, parcă nu mai conta c-o să mă pună la muncă, aşa că mi-a scăpat porumbelul:
– Ce crezi că e cu oamenii ăştia?
Se uita la mine de parcă nu mă mai văzuse de-o grămadă de vreme, a catadicsit să-mi răspundă, dar parcă vorbea cu el însuşi, că prea era alambicat ce spunea:
– Nu-s o sectă, sigur. E o întâmplare că unii vor fi locuit aici pe vremuri. Nu-s din altă lume. Nu sunt aleşi pentru ceva anume, sau sper asta. Poate vor să înveţe ceva. Poate vor să ne înveţe pe noi ceva. Sigur ei ştiu ce vor. N-or să spună o vorbă despre asta, ne lasă să pricepem singuri, iar dacă n-o facem înseamnă că am ajuns degeaba aici şi pierdem vremea. Să pierzi vremea în viaţă şi să nu ştii ce e cu tine e pedeapsa cea mai cumplită.
N-am apucat să aflu mai multe, nici să răspund că nu-nţelesesem mai nimic, mă cuprinsese o emoţie cumplită care-mi încleşta fălcile şi de atâta încordare am căzut în somn. Adică în vis am căzut în somn.
Aproape uitasem visul, când m-a trezit tata, zgâlţâindu-mă şi cerându-mi să nu mai fiu leneş şi să mă dau jos. Nu înţelegeam unde sunt, nici de ce mă trezeşte cu noaptea-n cap, doar suntem în vacanţă, m-am întors îmbufnat pe partea cealaltă, dar el continua să tragă de mine. Am scos în cele din urmă un picior de sub pătură, dar nu mă puteam hotărî să-l pun jos. Sigur nu exista pe lume copil mai necăjit decât mine. Mi-au trebuit clipe bune să-mi dau seama unde mă aflu şi că a doua voce care repeta să mă trezesc era a sfrijitului. Care îmi tot spunea să mă ridic odată din pat, să fac ceva că începe ziua fără mine şi dacă n-am de gând să mă maturizez cine ştie unde ajung. Eram convins că dintre toţi nesuferiţii câţi există pe lume cel mai nesuferit se afla lângă mine.
Laptele era cald încă. Sunt sigur că şi cafeaua din care tata şi sfrijitul sorbeau zgomotos. Mă gândeam că după ce termină mă vor pune la cea mai neplăcută corvoadă a zilei, aşa că o lungeam pe cât puteam. Îmi imaginam că voi ieşi din cort şi voi vedea cârduri obosite de copii, semănând cu pinguinii grăsuni ai sfrijitului, tropăind gălăgioşi spre şcoală.
Mă cuprinsese deja melancolia.
Dar n-a fost chip s-o lungesc prea mult. Sfrijitul se uita insistent la mine, îmi dădea de înţeles că n-am cum să-l trag pe sfoară şi toate lucrurile trebuie făcute odată şi-odată exact aşa cum au fost stabilite.
(Va urma)
(Fragment din „Colonia (aproape ca un blues)” de Stelian Ţurlea. Editura Vremea, 2015)