Stelian Țurlea „Colonia (aproape ca un blues)” – 11
Parcă Ania şi Tania ne ascunseseră ceva dinainte stabilit şi doar de ele ştiut sau intuiseră ceva, pentru că nu mai erau Ania şi Tania, ci Silvia şi Sidonia cele care ne-au spus prima oară şi ne-au confirmat Lucia şi Lucreţia, în a treia zi de şcoală şi, când au revenit, tot într-o miercuri, Ania şi Tania, ne-au reconfirmat şi ele. Dar în acea nouă zi de miercuri deja nu mai ştiam dacă sunt Ania şi Tania, cele de la început, şi nu cumva cele patru profesoare din zilele de dinainte, prea semănau toate şase între ele, la port, la chip, la vorbă, la zâmbetul ochilor, de parcă ar fi fost surori gemene ori, sau mai mult, aceleaşi fiinţe venite în zile diferite, dându-se persoane diferite numai şi numai să ne ameţească, să ne ia minţile, să ne convingă de ceva ce poate n-am fi acceptat altminteri.
Au început cu mine, dar gândindu-mă mai bine, înţeleg că au făcut în acelaşi timp acelaşi lucru cu fiecare dintre cei aflaţi pe băncile cortului şcolii, doar că noi ceilalţi căscam gura şi nu eram atenţi sau nu ne interesa sau puţin ne păsa de ce îi era rezervat celuilalt, trepidând de nerăbdare să vedem ce se va întâmpla cu noi înşine, iar după ce aflam, sau credeam că aflăm, nu ne mai sta mintea decât la ce aflasem, iar tot ce se mai întâmpla în jur nu era decât părere, ceaţă, fum, aer în care cu indiferenţă eram stăpâni de unul singur.
– Cine a reuşit să zboare şi să ne vadă de sus ca într-o carte, spuneau Silvia/Sidonia sau poate Lucia/Lucreţia sau Ania/Tania, dacă tot erau o singură pereche, sigur are puteri să creeze lumea.
Eram absolut convins că despre mine vorbeau, nimeni încă nu se hotărâse să zboare şi puţinii care s-au încumetat s-o facă mai târziu au trecut doar de imitatori ieftini.
Şi din clipa aceea parcă toate s-au dat peste cap, părea că văd prima oară ce era în jurul meu. Iar tot ce povestesc acuma s-a întâmplat numai cu mine, dar dacă mă gândesc bine, altele la fel, sau diferite, vor fi imaginat ceilalţi şi se vor fi întâmplat cu ei, numai că eu nu le ştiu pentru că sunt poveştile lor, n-au apucat să le spună ori să le scrie, eu nu le-am citit încă sau nici măcar nu mi-e dat să le aflu, să nu sufăr că vor fi fost cumva mai minunate şi mai pline de învăţături decât ale mele.
Iar tot ce voi spune acum s-a adunat în timp, zi după zi, uimindu-mă de fiecare dată, s-a amestecat cu şcoala, cu ritualul sosirii autobuzelor galbene, cu discuţiile cu sfrijitul, cu lucrul tatei la documente, cu dispariţiile sale seară de seară, la întâlnirile obştei, până a binevoit să mă ia şi pe mine, mulţime de întâmplări care îmi umpleau zilele făcându-mă să uit de lumea din care venisem, uitasem până şi s-o mai sun pe mama, cum obişnuiam înainte, aproape în fiecare seară, şi când mi-am amintit că n-o făcusem demult, am fost convins că e atât de supărată, încât ar striga la mine fără încetare până s-ar linişti, şi i-ar trebui o groază de vreme s-o facă, aşa că am amânat din nou să-i mai spun ce fac.
La scurt timp după vorbele rostite de Ania/Tania sau Silvia/Sidonia sau Lucia/Lucreţia sau de toate laolaltă, pe care le înţelesesem ca adresate numai mie, parcă m-am luminat cu ce era în jur.
Şi a început vraja. Magia.
(Va urma)
(Fragment din „Colonia (aproape ca un blues)” de Stelian Ţurlea. Editura Vremea, 2015)
