Cum descoperi o dispariție

Caz închis – 3

Îşi va aminti tot restul vieţii ce făcuse clipă de clipă, de atâtea ori îi ceruseră poliţiştii să repete, să spună cu alte vorbe, să scormone după amănunte, să răspundă nedumeririlor şi dubiilor lor, încât ar fi putut nota totul minut cu minut.

Doar că nu-i plăcea să scrie, nu-i plăcuse niciodată şi cu timpul constatase că aproape uitase să scrie. N-ar fi mărturisit aşa ceva pentru nimic în lume, se mai trezeşte vreunul dintre cei ce se dau la televizor luminatorii poporului c-o trimite la alfabetizare şi-ar fi de tot râsul la vârsta ei. Nicole Vrăbiescu avea şi ea o mândrie! Era ea menajeră, dar lumea ar trebui să ştie că puţine alte meserii sunt atât de importante! Nu-i uşor să freci lună o casă, încât jupânului să-i piară orice acreală şi să-l vezi cum se aşază în fotoliu torcând ca un motan când nu găseşte, chiţibuşar, fir de praf pe mobile, pe rafturi, printre cărţi, în jur miroase a proaspăt, iar el începe să-şi mângâie mustăţile reflectate în cristalurile şi oglinzile strălucinde. Nu-i uşor să te trezeşti înainte să se crape de ziuă, să străbaţi oraşul când de-abia încep să circule tramvaiele în care urcă o mână de bezmetici cu ochii cârpiţi de somn şi să ajungi la lucru când stăpânul nici n-a apucat să-şi bea cafeaua. Iar ea face asta de douăzeci şi cinci de ani! Nici nu mai ţine minte câte case a ţinut curate ca-n palmă.

La ora șase fix, de trei ori pe săptămână, marţi, joi şi sâmbătă, descuie casa lui Emil Sorescu. Vecinii dorm, chiar şi el sforăie, îl aude din hol, uneori se întâmplă să lucreze până târziu, îl apucă zorii scriind. Nicole are grijă să nu facă zgomot să-l trezească, deşi e convinsă că doarme buştean, s-a întâmplat o dată să dărâme oalele şi zăngănitul lor pe gresie o speriase ca la cutremur, dar pe el nu-l trezise. E mai bine oricum să nu facă zgomot. Aspiratorul e silenţios, toate uşile sunt bine unse, niciuna nu scârţâie, dacă ar vrea, ar putea să asculte şi muzică în timp ce-şi face treaba. Nu ascultă, preferă să-şi urmărească fuga bezmetică a gândurilor, în timp ce deretică, şterge, mătură, aşază lucruri, spală, fără pauză. N-are mare lucru de făcut, dacă vine tot la două zile. Doar o dată pe lună petrece o zi întreagă în bibliotecă, ştergând de praf rafturile cu cărţi.

La ora opt punct, când Emil Sorescu intră în baie, cafeaua abureşte pe masa din bucătărie şi micul dejun e pregătit. Pe vremuri îi lăsa o listă cu ce anume să-i pregătească. De câţiva ani probabil îi e indiferent sau o lasă pe ea să decidă. Nu s-a plâns niciodată de ce găseşte în farfurie. Mai ales că mănâncă puţin, sucuri, pâine prăjită, uneori un ou. Nicole Vrăbiescu se asigură că Emil Sorescu are tot ce-şi doreşte şi e mulţumit, îşi ia fulgarinul din cuier şi pleacă. De la un timp, nici nu-l vede.

Doar în dimineaţile când se trezea să intre în baie şi ea încă trebăluia prin casă, Nicole îl vedea într-o pijama gălbuie de molton, ani la rând în aceeaşi pijama, dar ea ştia cum de nu se făcuse ferfeniţă, avea mai multe la fel. Dacă era aşa, sigur era cam maniac. Îl privea cu coada ochiului, cu uşoare tresăriri. Spre deosebire de mai toţi bărbaţii de vârsta lui, era înalt şi atletic şi fără pic de burtă. Până de curând, cât ea făcea curăţenie, obişnuia să alerge dimineţile devreme, pe străzile din jur. Părul grizonant era pieptănat pe spate şi obrazul îi era întotdeauna proaspăt ras. Un bărbat care ţinea la înfăţişarea sa. Lui Nicole îi tresărea inima şi scuipa de câteva ori în sân să alunge ispita.

Nu se mira că-l plăceau femeile. Auzise zvonuri că era un crai dat naibii, nu mai ţine minte cine o întrebase demult dacă nu se dăduse şi la ea. Nicole strâmbase din nas în loc de răspuns, vezi, Doamne, nu se cobora ea la asemenea vorbe, şi indiscreta n-a insistat. Ea una nu văzuse nicio femeie în casa bătrânului, dar băga mâna-n foc că-l vizitau multe. Simţea dimineţile o boare de parfum femeiesc. Şi nu acelaşi. Mai ştia că unele erau fumăcioase, găsea cu duiumul în coşul de gunoi mucuri de ţigări cu urme de ruj, ţigări scumpe şi subţiri, din care fumează damele cu ifose. Se şi mira că domnul Sorescu, care nu fuma şi zicea că nu suportă fumul de ţigară, le lăsa să-i împută casa, dar se vede că erau fiinţe prea de soi să le strunească el. Ori ţinea la ele şi le accepta hachiţele. Nicole se scutura de asemenea gânduri, nu era treaba ei, o biată menajeră.

Pe 6 decembrie stabiliseră din vreme să vină mai spre prânz. Scriitorul îi propusese cu generozitate să sară peste curăţenia din ziua asta, era doar onomastica ei, însă Nicole insistase să vină, trebuia să-şi facă treaba, ceruse doar o păsuire de câteva ore. N-avea rost să-i spună că petrece în noaptea dinainte, niciodată nu ajunseseră la asemenea intimităţi, deşi în zece ani de când venea săptămână de săptămână se socotea aproape de-a casei. A fost suficient să spună că are o treabă.

În ziua aceea se trezise în zori, pupezele venite s-o sărbătorească sforăiau cu nesimţire în patul ei lat, cu pletele încâlcite şi machiajul întins pe pomeţi. Nu se mai vedea nici urmă de aroganţă pe feţele lor. Îi era milă să le trezească. Le-a trezit însă mirosul aţâţător al cafelei, într-o clipă erau la masa din bucătărie cu ţigările în colţul buzelor şi cafelele aburinde sub nas. Trăncăneau, luându-şi vorbele din gură, au golit ceştile, au mai vrut, li se făcuse brusc foame şi Nicole a pus masa. Parcă veneau de la munca câmpului, atât erau de înfometate.

S-au despărţit în colţul străzii, Nicole a rămas în staţia de tramvai. N-a mers multe staţii, şi-a zis că e ziua ei şi nu se face să ajungă la scriitor cu mâna goală. A coborât, a intrat într-o cofetărie să cumpere un tort, a ales unul potrivit ca mărime, numai ciocolată. Se gândea că bătrânul nu mai mâncase de multă vreme un tort şi acum o s-o facă cu gândul la ea.

Când a intrat în curtea casei lui Emil Sorescu, din cartierul străzilor cu nume de capitale de pe întreg mapamondul, a fost surprinsă că jaluzelele erau coborâte, domnului Sorescu îi plăcea să fie casa inundată de lumină. A descuiat parcă presimţind ceva, asta le-a spus din prima clipă poliţiştilor: parcă presimţea ceva. Dar nici prin gând nu-i trecea ce avea să vadă!

Bucătăria n-are uşă, continuă din holul de la intrare. Cum a ajuns în prag, l-a văzut cu capul pe masă.

– Vă e rău? a întrebat.

Dar îi era limpede că ceva nu era în regulă, de ce să-i fie rău în bucătărie? De ce nu s-a dus în dormitor să se trântească pe pat? L-a mai întrebat o dată. Şi când l-a atins, a simţit cât e de ţeapăn, a tras un ţipăt şi a scăpat tortul pe gresie.

Tremura din toate încheieturile. A întins mâna spre sticla desfăcută, să-şi umple paharul gol, şi a sunat telefonul, exact în urechea ei, îngrozitor de tare, n-a mai apucat paharul de spaimă. Nu ştie cum a ajuns în sufragerie. Telefonul era ascuns, ca întotdeauna, pe o măsuţă sub scară, îl auzise atât de rar sunând, încât uitase că vechitura aia neagră, ca un gândac mare, putea face atâta zgomot. N-apucase nici să-şi dea jos paltonul, a făcut-o abia când a sosit poliţia.

(din romanul „Caz închis”, Editura Cartea românească, 2013)