Stelian Țurlea 
Martorul – 32
E o tăcere de necuprins şi e numai alb în jur. Nu ştiu când s-au acoperit toate cu zăpadă, acum mai fulguie ici-colo, ca într-o ceaţă, până departe. Mi-e frig. Toată noaptea am stat strâns în mine să mă încălzesc, fără să închid ochii. N-au mai venit monştrii coloraţi, dar era totuna, fâlfâiau păsările acelea blestemate, nu auzeam nimic, în afară de bătaia aripilor lor, dacă n-or fi fost cumva vântul şi ninsoarea de afară. În mine era doar un întuneric fără stele, în care bâjbâiam inutil, vrând să înţeleg, mă întrebam ce să fac, obosit de neputinţa mea, toate amestecându-se fără vreo scăpare de a se cerne, alunecam într-un hău cu pereţi adânci, mă sufocam. Nu trebuia să mă mai ascund. Nu mai aveam unde. Nu mai aveam de ce. Toate se tulburaseră în jurul meu şi nu mai înţelegeam nimic, toate erau fără rost, eu chiar eram fără rost, tot ce credeam despre mine pierise. Nu se mai poate să spun că sunt tare. Nici n-am crezut. Dar astă-noapte n-am fost în stare să-mi răspund la nici o întrebare din toate câte mă ciocăneau, complet nemişcat, ţeapăn. Cred că am vrut iarăşi să mor. Dar n-a fost asta, a fost doar o teamă pe care n-o înţeleg, o scârbă care aleargă în toate direcţiile în trupul meu pipernicit. Bulgărele mic s-a pierdut în bulgărele mai mare şi în cel şi mai mare şi în cel şi mai mare. Nu mai ştiu nimic despre el. Mai există? De unde am pornit? Niciodată n-am fost atât de derutat.
Câmpul meu e alb până la orizontul care s-a apropiat foarte mult. Salcâmii au cuşme de zăpadă. Câţiva câini aleargă şi picioarele li se afundă în nea, îşi scutură cozile stufoase, se aruncă unul asupra altuia, se dau peste cap, se amuşină. Sunt foarte departe, nu-i aud, parcă ar fi nişte umbre. Se liniştesc după un timp şi se aşează pe labele din faţă, adulmecând. Niciodată n-a fost atâta tăcere pe câmpul meu. Îmi aud răsuflarea. Îmi văd răsuflarea. Emoţia de astă-noapte e încă în mine, ca o panică.
Ce să fac?
Mi-e frig.
Nu mai vreau să văd pe nimeni.
Am fost încăpăţânat şi nu ştiu dacă aşa trebuie. Are vreun rost să duci ceva la capăt? Cine înţelege?
Am să strâng hârtiile astea cu mâzgălelile mele. Nu văd ce aş mai putea scrie. Am să le dau cuiva. Nu ştiu cui. Poate pictorului cu bărbuţă gălbuie. Nu sunt sigur. Poate bărbatului cu obrajii fleşcăiţi care mi-a vorbit la spital. Lui, cu siguranţă. Am să-l aştept la porţile spitalului, dacă am să mai găsesc spitalul. N-o să-mi iau cu mine nimic altceva din coşmelia asta. Am să mă întorc la acel azil sau cămin sau cum s-o fi numind, unde o mulţime de muţi şi de surzi meşteresc coşuri împletite, păpuşi, pantofi de pânză. Acolo, cel puţin…
martie-septembrie 1979
martie 1999
