Stelian Țurlea „Colonia (aproape ca un blues)” – 7
Mai aveam vreo două înghiţituri şi am auzit pufăit în faţa cortului.
– Maşina de şcoală, a zis sfrijitul.
Nu înţelegeam.
– La şcoală nu te poţi duce decât cu maşina, n-ai cum să ajungi altfel, a completat el. Să nu te pierzi.
Eram nedumerit la culme. Cum să mă pierd pe fundul unui lac ale cărui margini le puteam vedea de oriunde mă aflam? N-am apucat să spun ceva, sfrijitul a zis repede:
– A sosit, te aşteaptă, nu e bine să plece fără tine.
Nu-mi venea să cred.
– Nu uita să-ţi iei eşarfa! a mai spus.
Mi-a trebuit o vreme să o caut printre lucrurile aruncate alandala în seara dinainte.
Am ieşit curios, aruncându-mi pe umăr rucsăcelul cu vreo trei creioane şi pixuri, pentru orice eventualitate, şi am dat peste un ditamai microbuz galben, intrau în el uşor cincisprezece persoane, cu ferestre foarte mari pline de abţibilduri cu flori şi personaje de poveste lipite alandala şi uşa deschisă pentru mine. N-avea vreo plăcuţă de înmatriculare şi nicăieri nu era scris numele firmei care-l construise sau pentru care lucra, un autobuz turtit şi uşor strâmb, de parcă fusese un rebut sau îl desenase un copil fără har. Câţiva puşti se foiau în scaune şi se zgâiau pe geamurile verzui, iar unul mai mic se chinuia să lipească încă un abţidild cu Puca la karate, de care mă plictisisem cu ani în urmă.
Am urcat, uşa s-a închis cu un pufăit, şoferul gras şi mustăcios a ambalat motorul şi a pornit mai departe. După vreo zece metri a oprit lângă alte corturi, a urcat o fetiţă atât de blondă că parcă albise, apoi încă o oprire pentru o mogâldeaţă care de-abia reuşea să urce treptele înalte, ajutată de o soră mai mare, numai pistrui şi plete roşcate şi creţe, şi în urma lor un băiat cam de vârsta mea, cu şuviţe de păr decolorate de soare, apoi încă o oprire, unde aşteptau gemenii din seara dinainte, nu puteam să nu-i recunosc, se tot înghionteau unul pe altul chiar şi după ce-au urcat, chiuind, până le-a zis mustăciosul să se liniştească. Atunci m-am prins că unul dintre ei rodea întruna napolitane suculente, dar nu părea să-i pese că se umple de fărâmituri lipicioase, pe care şi le tot scutura cu degetele cu unghiile murdare.
Nu m-am mai întrebat de ce autobuzul opreşte atât de des, ni s-ar fi putut spune să ne adunăm noi într-un loc anume şi să ne ia de acolo, dar m-am gândit că era un plan în toate astea, cum spusese sfrijitul, n-avea rost să încerc să mai aflu ceva.
Se strânseseră mai bine de cincisprezece puşti, când am ajuns la şcoală, unde exact atunci sosea din direcţia opusă un microbuz galben identic, doar uşor mai jerpelit, vopseaua galbenă îi sărise în atâtea locuri că te întrebai dacă nu fusese jupuită în mod special, să dea impresia că se umbla cu el de pe vremuri pe care ţi le mai aminteşti ca prin ceaţă.
Au coborât cam tot atâţia copii gălăgioşi, chiar mai mulţi, şi-au năvălit în cort, să ocupe locuri pe băncile din faţă. Erau înnebuniţi să vină la şcoală şi-am căzut pe gânduri, nu erau copii normali sau nimerisem pe altă planetă.
Dintr-o parte în alta a cortului nu erau decât şiruri de bănci joase, ca la sindrofiile câmpeneşti. Pe toate laturile erau agăţate planşe colorate, vechi, cu zmângăleli în toate culorile, cârpite pe alocuri cu scotch, înfăţişau plante, schelete umane, sistemul solar, rachete, secţiuni ale pământului, grafice şi formule matematice pe care n-aveam de gând să le desluşesc, dar şi nenumărate desene stângace pe foi de hârtie smulse din caiete de toate mărimile, în creioane colorate, carioca, tuş ori cărbune şi alte foi smulse din caiete de toate mărimile cu mâzgăleli care păreau să fie versuri.
M-am aşezat pe banca ultimului şir, aproape de capăt, îi aveam pe toţi în faţa mea.
Două tinere îmbrăcate la fel, cu fuste scurte albastre, numai încreţituri, ca nişte corole enorme de flori, bluze albe cu mâneci bufante de-o palmă şi eşarfe verzi înnodate la gât, cum văzusem că poartă toţi oamenii pe care-i întâlnisem, de parcă ar fi fost un însemn, la fel de înalte amândouă, una blondă şi alta brunetă, şedeau în faţa băncilor, în dreptul unor scaune ca de bar, nichelate, zâmbind şi învârtind în mâini câte o baghetă ca un arcuş. Am fost sigur că vor să ne vrăjească cu baghetele lor. Dar până să-şi facă efect baghetele m-au vrăjit unghiile lor, de un roşu care fierbea, îmi închipuiam c-o să înceapă să picure sânge. Tinerele au aşteptat răbdătoare să se aşeze toată lumea şi să se mai liniştească rumoarea, până să spună:
– Noi suntem Ania şi Tania. Două luni vă învăţăm tot ce ştim, iar dacă noi nu ştim, vor şti celelalte. Vineri vă veţi întâlni cu Silvia şi Sidonia, iar luni cu Lucia şi Lucreţia.
– Nu putem veni direct vineri, dacă ele ştiu mai multe? a întrebat unul dintre gemeni, convins că le va încuia pe fete şi va deveni pe loc popular.
– Nu, a fost răspunsul sec, fără niciun comentariu, urmat de un râs general.
Dar geamănul nu părea să se sinchisească.
Speram ca Ania sau Tania să învârtă bagheta şi să-i transforme pe gemeni într-o pereche de animale fără grai, de care să fugă toţi, sau măcar să-i zgârie puţin cu unghiile de sânge, dar le-a fost gândul la altceva. Mă credeam în zadar în lumea lui Harry Potter.
Văzându-i dezamăgirea, Ania sau Tania, încă nu ştiam care dintre ele, şi-a propus să nu-l întristeze prea tare şi adăugă:
– Vineri veţi afla că luni se ştiu mai multe, iar luni veţi afla că miercuri se ştiu mai multe.
Geamănul care se aştepta să devină popular a scuturat din cap, neînţelegând nimic.
Noi ceilalţi am priceput toţi în clipa aceea că zâmbetul profesoarelor era frumos, dar nu era cale de-ntors cu ele.
Ania şi Tania au început să povestească pe rând, era ca şi cum ar fi citit o aceeaşi poveste, ştiută pe de rost, una un paragraf, alta următorul, şi tot aşa, despre ce vom învăţa anul acestea, cu totul altceva decât în anul dinainte, când se făcuse şcoală ca oriunde altundeva în lume, cu manuale şi tablă sprijinită de peretele cortului. Anul acesta era ca o joacă, cea mai serioasă joacă, ele erau profesoare de joacă, n-avea cum să nu ne placă. Nu conta că ai cinci ani sau paisprezece, că ai fost premiant sau ai tras mâţa de coadă, nici măcar că te-ai obişnuit să spui despre şcoală că e cea mai stupidă invenţie de pe lume. Fiecare va face ce îi place, dar toţi trebuie să facem ceva şi mai ales să împărtăşim munca noastră cu ceilalţi, adică la sfârşit să povestim sau să arătăm sau să împărţim cu ceilalţi. Iar la şcoală toţi vom fi obligaţi să păstrăm cravatele verzi la gât. A urmat un vacarm incredibil de bătăi din picioare, semn că satisfacţia era totală.
Dar ţipetele încântate s-au stins repede şi s-a lăsat linişte când Ania şi Tania au început să ne întrebe pe rând ce ne dorim. Răspunsurile au fost diverse cât lumea:
– Să desenez, s-a înfipt fetiţa cu părul atât de blond că părea alb.
– Foarte bine, a zis Ania sau Tania, o să atârnăm la sfârşit şi desenele tale pe pereţi.
– Să cânt, s-a repezit în faţă o altă fetiţă, ceva mai mare, cu un glas catifelat.
– Abia aşteptăm să te auzim!
– Şi eu vreau să cânt, a strigat un băiat cam de-o seamă cu mine.
– O să cânţi. Poate o să daţi un spectacol împreună.
– Super! a roşit fetiţa, privindu-l pe băiat pe sub genele lungi.
– Eu vreau să joc ţurcă, a intervenit un grăsun plictisit prea repede de dulcegării, cel pe care abia îl oprise Ania/Tania să roadă napolitanele ţinute strâns de degetele cu bentiţe negre la unghii.
– Îţi găseşti o echipă şi vom fi spectatori! Iar napolitane, repet, o să poţi roade numai când te joci, nu acuma!
– Şi eu vreau ţurcă! a strigat altul.
– Şi eu vreau! s-a iţit un al treilea.
– Sunteţi deja trei, poate mai vor şi alţii, e loc de oricâţi într-o echipă.
– Mie îmi place să prind fluturi, a şoptit un ochelarist subţire ca un băţ. Am venit cu plasa de acasă. O să-i alerg în jurul cortului în pauză.
– Ne vom uita şi noi şi te ajutăm să-i vâri în borcan, sau să-i fixezi în insectar! Pentru tine pauza va începe mai devreme.
– Eu nu vreau să mă uit cum chinuie fluturii! a strigat o fată pistruiată şi cu codiţe lungi.
– Dar ce-ai vrea tu să faci?
– Eu vreau să scriu în jurnal, a spus ea gânditoare.
– Minunat! Ai un jurnal? Ce frumos! Şi ce scrii în el?
– De toate. Ce mi se întâmplă. Ce-mi trece prin cap.
– Sigur ne vei citi şi nouă!
– Dar un jurnal nu se scrie să se uite toţi în el! s-a codit ea.
– Perfect adevărat! Ne vei citi doar ce vei vrea din el sau ne vei păcăli citindu-ne altceva…
– Mai bine citesc din el.
– Ştiam că ne vom înţelege! Altcineva…
– Mie-mi place să ascult poveşti. Sunt prea mic să citesc singur.
– Sigur n-o să te plictiseşti ascultându-ne pe noi toţi!
– Eu vreau skanderberg! s-a miorţăit al doilea grăsun.
– Eu vreau să văd filme! a strigat şi mai tare, să-i acopere glasul, o fată care semăna cu Barbie.
– Şi eu! s-a auzit un cor de glasuri.
S-a produs o hărmălaie de nedescris. Pe loc voiau să vadă filme chiar şi cei care optaseră deja şi le părea rău că nu avuseseră primii ideea asta. Ce şcoală poate fi mai grozavă decât aceea în care să caşti gura la filme!
– O să vedem cu toţii filme! a zis Ania/Tania, liniştindu-ne pe toţi. Dar nu ne-au spus când.
– Tu nu poţi sta o clipă locului? a zis în schimb Ania/Tania îndreptându-şi unghiile pline de sânge către o lungană cu ochelari, rochie roşie, tunsă băieţeşte şi cu ochelari rotunzi cu lentile groase prin care-i vedeai ochii bulbucaţi ca la broască, se mutase de enşpe ori de la capătul unei bănci la mijlocul ei şi înapoi, apoi pe câte o altă bancă, mai în spate sau mai în faţă şi-n timpul ăsta ne scruta pe fiecare de parcă am fi fost nişte gândaci.
Vocea Aniei/Taniei era cam răstită, n-o lua pur şi simplu la rost.
– Nu văd bine, a răspuns lungana, dar sărea în ochi că nu se aşteptase să fie repezită.
– N-ai ce vedea, spuse calm Ania/Tania. Deocamdată stăm de vorbă.
Nu s-a mai mişcat o vreme, mai ales că nimerise lângă unul dintre gemeni, care se tot holba la ţâţele ei cât nişte prune, dar părea să nu-i pese. Nici lui nu părea să-i pese când i-a luat pur şi simplu napolitana din mâna bleagă şi şi-a băgat-o pe toată în gură. De-abia mai putea mesteca.
– Tu eşti Vichi, nu-i aşa? a întrebat Ania/Tania. Sper că nu ne faci probleme cum am auzit că s-a întâmplat anul trecut, când săreai tot aşa ca lăcusta, trăgând cu urechea la ce şoptesc ceilalţi.
– Eu? a fost tot ce-a răspuns, mai să se-nece cu napolitana nemestecată.
Nu mi-a fost greu să aflu că Vichi voia să ştie secretele tuturor, le folosea în bârfe fără sfârşit şi probabil că unii chiar aveau ceva de ascuns şi începuseră să se ferească de ea.
Tu n-ai altă treabă? îi ziceau.
N-am, răspundea uitându-li-se în ochi, te deranjează că stau lângă tine sau ce? Am voie să stau unde am chef. Şi le închidea gura.
Dar începuseră să se ferească de ea după ce dispăruse un glob pământesc, ea se repezise să spună că-l luase nu ştiu cine, acela se jura că n-a făcut-o, dar tot a fost pedepsit şi după două zile au găsit globul în cortul ei, dar s-a dat peste cap spunând că nu-l luase ea şi gata, l-a pus cineva acolo dinadins, s-o arate cu degetul, s-o ducă la detectorul de minciuni dacă n-o cred. Părinţii ei îi ţineau partea şi profesorul a căzut de fazan că n-avea cum să demonstreze furtişagul.
(Va urma)
(Fragment din „Colonia (aproape ca un blues)” de Stelian Ţurlea. Editura Vremea, 2015)
