Cu frica-n sân

Cincizeci de ani – 25

Şi chiar s-a întâmplat. Se simţea tensiunea în sat, după ce mai mulţi ţărani fuseseră ridicaţi şi duşi cu gaz-urile nu se ştie unde, alţii se ascunseseră să nu dea de ei, scotoceau soldaţii degeaba prin hambare şi pivniţe sau dărâmau căpiţele, cei fugiţi lăsaseră în urmă muierile care nu se pricepeau să scrie cererea de intrare în colectivă, dar activiştii i-au pus pe copii s-o semneze şi o luau în seamă, însă sperietura a fost când l-au ridicat într-o noapte pe Grigore Iancu, cel mai colţos dintre toţi, îi pusese pe fugă cu toporul pe mulţi activişti, era văzut ca un fel de cap, înalt, voinic, peste o sută de chile, îşi punea adversarii la pământ cu palma cât lopata, era vestit că strigase de multe ori că preferă să moară decât să-şi dea pământul, şi după două zile a venit o maşină şi i-a aruncat trupul pe treptele sfatului popular, o legumă, bătut bine, cu oase rupte, dinţii de aur din gură îi fuseseră smulşi, n-a spus unde fusese, de fapt n-a scos nicio o vorbă, doar îi curgeau lacrimile când era întrebat, un munte de om. Tot satul a trecut să-l vadă, singura tare şi cu mintea la ea a rămas nevastă-sa, a adus o căruţă, l-a urcat în ea cu un ajutor, l-a dus acasă, auzisem că a aşezat o copaie în mijlocul casei, se strânseseră toate femeile din neam s-o ajute, l-a spălat, l-a oblojit, l-a primenit, l-a întins în pat, dar tot s-a stins după două zile, fără să apuce să spună unde fusese dus.

Aproape peste noapte toţi ceilalţi au cedat. După câteva săptămâni s-a auzit că o să fie organizată la Bucureşti, la sfârşit de aprilie, o mare adunare cu reprezentanţi ai tuturor ţăranilor, unsprezece mii, câţi morţi fuseseră la răscoala din 1907, să încununeze încheierea colectivizării, iar satului nostru i se făcea cinstea să trimită doi reprezentanţi, i-au desemnat pe primii înscrişi, cu ani în urmă, care abia de avuseseră o sfoară de pământ împreună, dar erau membri de partid. Şeful noii gospodării colective a vrut să le arate mai marilor de la Brăila că e plin de iniţiativă, a propus să se sărbătorească, să vină tot satul şi să-i invite şi pe cei de la Brăila, pe islaz a ridicat o podişcă pe care să urce să ţină discursurile, a adus de la cantină mese lungi de lemn pe care le-a aşezat în faţa podişcăi, în paralel, şi bucătăresele şi-au instalat ceaune enorme în care au fiert o zi întreagă fasole cu ciolan. Noaptea au stat de pază doi tălâmbi, să alunge câinii hămesiţi care dădeau târcoale, iar dimineaţa au aprins din nou focul sub ceaune, să fie mâncarea fierbinte. Oaspeţii sosiseră îmbrăcaţi de sărbătoare, cămăşi apretate cu gulerele răsfrânte peste haine, şepci muncitoreşti pe cap, au fost serviţi cu o ţuică, două, trei, se înfierbântaseră, se pregăteau de discursuri, dar sătenii erau prea puţini, o mână de oameni, şeful colectivei era roşu la faţă ca racul aruncat în apă fiartă, i-a cerut miliţianului să-i aducă pe toţi şi să le amintească de Grigore Iancu, s-a strâns lumea, măcar mâncau pe săturate pe degeaba, totul s-a sfârşit cu cântece populare, aduseseră o băbătie care a făcut să răsune islazul, măcar ea ştia să cânte.

Nici nu se terminase sărbătoarea şi unul dintre cei cu şapcă veniţi de la oraş m-a tras de o parte şi m-a întrebat dacă nu vreau să ajung directoare la o şcoală într-alt sat, directorul de acum urma să se pensioneze,

n-am nici măcar definitivatul, am replicat eu,

nu-i nimic, am auzit numai lucruri bune despre dumneata,

n-o să mă lase nimeni,

tovărăşică, o să te lase, dacă spunem că lucrezi pentru noi,

bărbatul a respirat lung şi, văzând că nu răspund, a ţinut să-mi precizeze,

trebuie să-i urmăriţi pe duşmanii poporului, oamenii care se infiltrează, e acolo un cuibar de duşmani ai regimului,

a doua oară când mi se propunea aşa ceva,

dar ar fi o condiţie mică, am făcut ochii mari, să vă faceţi membră de partid,

n-o să mă primească nimeni vreodată, m-am trezit spunând,

cum să nu vă primească, noi suntem de acord,

n-o să mă primească nimeni cu dosarul meu,

dar ce-are dosarul, el îl ştia curat,

tatăl meu a fost închis pe motive politice,

o spusesem, n-aveam cum să mai dau înapoi, după ani mulţi le arătam că nu se puteau încrede în mine, m-a privit lung, cântărindu-şi vorbele, nu ştiu ce curaj avusesem, sau fusese disperarea că cine ştie ce mi se va întâmpla, dar putea fi şi mai rău, ascunsesem un tată fost deţinut politic, puteam să-mi pierd slujba şi să nu mai găsesc alta nicăieri,

dar tatăl dumneavoastră e mort demult, a spus,

am dat din cap,

mai vedem, a încheiat bărbatul.

Nu mi-a mai zis nimeni să devin membră de partid.

Dar am trăit cu frica în sân, că vor încerca din nou să mă recruteze şi mă vor şantaja cu tata, era uluitor cum reuşiseră să-mi impună un sentiment inexplicabil de culpabilitate.

N-am scăpat însă de şedinţe plictisitoare de partid, ne strângea directorul pe toţi, membri sau nemembri, spunea că toţi profesorii trebuie să fim la curent cu treburile statului, preciza că pe ordinea de zi se discută şi despre activitatea cadrelor didactice, fiecare în domeniul lui, ascultam vorbe înflăcărate despre activitatea partidului, cutare plenară, cutare interviu al vreunui şef dintre cei cu fotografiile înrămate pe pereţii tuturor instituţiilor, nu se ajungea niciodată la punctul cu cadrele didactice, referatele dinainte erau prea lungi, nu mai avea nimeni răbdare să le asculte, ordinea de zi se tot amâna de la o şedinţă la alta.

Dar toate astea aveau să se petreacă mai târziu în acel an 1962, trebuia să trec mai întâi printr-o iarnă grea.

(va urma)

(din romanul „Cincizeci de ani”, Editura Tritonic, 2013)

(sursa foto: adevarul.ro)