Crimă la Torino – 28

Spune-mi, părinte, povestea petrecută cu ani în urmă.

Era spre sfârşitul războiului, într-un sat de lângă oraşul nostru. Dante Silvestrini avea o familie numeroasă, doi băieţi şi trei fete, niciuna măritată. Guido Grapponi n-avea decât o fată, dar era mult mai avut decât Silvestrini. Şi unul şi celălalt erau bărbaţi aspri, temuţi de cei din jur. Băiatului mai mare al lui Silvestrini i-a căzut cu tronc fata lui Grapponi şi a vrut s-o ia de nevastă. Guido Grapponi n-a acceptat cu niciun chip, iar când fata se pregătea să nu-l mai asculte, a hotărât să facă după mintea şi vrerea lui, chiar împotriva vrerii Domnului. Spun acum ce a mers din gură în gură încă de atunci, după ce s-au petrecut faptele. Guido Grapponi era atât de înverşunat, încât a decis să-şi pedepsească cu primul prilej semenul pe care-l socotea duşman.

Satul fusese ocupat de armata nazistă în retragere, veneau peste ei americanii, şi rezistenţa aruncase în aer maşinile unor ofiţeri. Erau atât de sfârtecaţi, că nu ştiau a cui era bucata de mână, piciorul sau maţele adunate. Au anunţat represalii crunte pentru moartea acelor ofiţeri, să fie aduşi vinovaţii sau vor fi executaţi un număr dublu de săteni, luaţi la întâmplare. Nu-i ştia nimeni pe vinovaţi, nu erau din sat, loviseră şi plecaseră. Guido Grapponi, în nimicnicia lui, a găsit nimerit să scape de pretendentul fetei şi le-a spus nemţilor că vinovaţi ar fi Silvestrini. Au existat martori, sau aşa a mers vorba. Nemţii le-au înconjurat casa, când familia se adunase la cină, au mitraliat-o minute în şir, apoi i-au dat foc. A doua zi au părăsit satul. După o săptămână, a ieşit din beciul îngropat sub ruine fumegânde încă băiatul cel mic al lui Silvestrini, Sebastiano. Speriat, plin de răni şi julituri, slab de se mira lumea că mai trăieşte. L-a îngrijit parohul de atunci şi s-a înzdrăvenit.

După o vreme, nu se ştie cine a făcut pustiul de bine să-i spună cum muriseră ai lui. Era copil încă, dar a jurat să se răzbune, se vedea de pe atunci că moştenise dârzenia şi încăpăţânarea lui taică-său. Guido Grapponi a aflat. Oricum ajunsese oaia neagră, ce făcuse el nu se mai pomenise vreodată în memoria sătenilor. Nu-i mai vorbea nimeni, nu-l mai ajuta nimeni, toţi refuzau să-i muncească via, oricât i-ar fi plătit. Nimeni nu spunea de ce. Dar Guido Grapponi nu era prost. A înţeles că devenise un proscris. S-a temut şi de mai rău. N-a vândut nimic, că nimeni nu cumpăra, dar într-o zi a dispărut cu toţi ai lui. S-a aflat după multă vreme că se aşezase lângă Trieste. Dar nici acolo n-a rămas, a plecat mai departe spre est, nimeni nu ştie de ce, nimeni nu ştia unde. Şi pe urmă s-a sfârşit războiul şi s-a-ntins altă nenorocire peste Europa şi nu mai ştiai ce se întâmplă dincolo de Trieste. I s-a pierdut urma lui Grapponi.

Satul a ţinut sfat şi au decis ca o parte din pământurile lui Grapponi să-i revină lui Sebastiano Silvestrini. Băiatul a muncit pe brânci, a crescut, şi-a sporit averea, ajunsese printre cei mai avuţi, nu s-a oprit, a ajuns cel mai avut, nu s-a oprit nici atunci. Era taciturn, fără prieteni, aproape că nu vorbea cu nimeni, lumea-l înţelegea, dar nu şi de ce nu-şi ia o femeie, să facă şi el copii, doar strânsese o avere imensă. Cui o lasă? Au priceput ce e cu el când a dat zvon că oricine ar afla ceva despre Grapponi, să vină să-i spună şi-l răsplăteşte cum se cuvine. S-au găsit câţiva care i-au împuiat capul cu prostii, dar în general lumea nu mai ştia nimic. Unii s-au gândit să-l tragă în piept spunându-i că au dat de Grapponi la Trieste sau prin Calabria sau chiar în Piemont, familiile acelea existau însă fără vreo legătură cu Guido, pur şi simplu se potrivea numele. Alţii se întrebau dacă omul nu murise cumva sau îşi schimbase numele în nebunia de după război şi nu putea căuta acul în carul cu fân. Alţii în sfârşit i-au spus să vorbească cu poliţia sau să dea anunţ la ziare, dar tot ei şi-au dat seama de prostie, ce să spună în anunţ, îl caut pe Grapponi să-i iau gâtul? Şi-a dat probabil şi el seama că prea vorbea lumea de jurământul lui şi, după câţiva ani, a părăsit satul, a pus pe cineva să-i administreze pământurile şi şi-a cumpărat case la Torino. Câteva case, nu ştia nimeni de ce. Asta-i tot ce aflase gura lumii. Satul l-a uitat, vecinii de la oraş nu se întâlneau cu el.

Mai departe e confesiunea pe care o s-o citeşti. Tot îndârjit a rămas. Îmbătrânise, dar nu-şi uitase jurământul de la război. Trăia pentru asta, acum am ajuns să cred că doar dorinţa să dea de Guido Grapponi l-a ţinut în viaţă. Nu se gândea că poate acela plecase la Domnul, era convins că urmaşii lui trăiesc pe undeva şi va da de ei într-o zi. Se va răfui cu ei.

Când a căzut comunismul, esticii au invadat Italia. Mulţi sârbi, mulţi români, de toate felurile, buni şi răi, chiar şi dintr-ăia pe care e bine să nu-i întâlneşti. A găsit prilejul să-şi continue căutările. L-a chemat la el pe unul Carlo Canavese, lumea îi zice Bombă, l-a umplut de bani şi i-a cerut să meargă pe urmele lui Grapponi sau să trimită pe alţii s-o facă. Canavese l-a jupuit de bani, şi-a făcut reţea de gangsteri cu banii ăia, ajunsese un fel de naş, dar lui Silvestrini nu-i păsa. Oamenii lui Canavese au mers la Trieste, au sărit în Serbia, au căutat câţiva ani. Grapponi trecuse pe acolo, dar parcă dispăruse în pământ. Silvestrini le-a dat şi mai mulţi bani, îndemnându-i să caute mai departe. Au trecut în România. Au dat de urma lui Grapponi, care murise la câţiva ani după ce se stabilise în Banat şi-şi măritase fata, prin anii 60. Nu mă întreba cum reuşise să intre în ţară pe vremea comunismului, poate pentru că devenise cetăţean sârb. Iar fata lui măritată avea la rândul ei o fată. Silvestrini spune că s-a gândit întâi să-i ofere o slujbă în Italia şi s-o aducă aici, trebuia s-o facă printr-un lanţ complicat, să nu bată nimic la ochi, dar n-a mai fost nevoie. E atâta sărăcie în ţara aia, că pleacă pe capete unde văd cu ochii. Maria Grapponi a ajuns în Italia, la Torino, să-şi caute de muncă. Tare ciudate sunt căile Domnului. Silvestrini se putea opri, duşmanul lui murise, el însuşi era prea bătrân să mai ţină cont de jurământul din adolescenţă. Dar e prea încăpăţânat. I-a spus lui Bombă s-o răpească, zice că n-avea de gând s-o omoare, ci doar să-i spună cum au pierit ai lui şi s-o facă să se căiască într-un fel. Bombă avea un om bun pentru treburi din astea, Oarză sau cam aşa ceva. Sigur au scăpat treaba din mână şi i-au luat gâtul fetei, fără să le-o ceară cineva. I-au spus lui Silvestrini că aşa procedau mereu, la ce se aştepta? După care s-au dat la fund.

Au trecut şapte ani de atunci. Silvestrini chiar n-a mai vorbit cu nimeni, în afara întâlnirilor cu mine, de care ţi-am spus. Mi-a mărturisit totul şi spunea că aşteaptă să moară. Mi-a lăsat o confesiune, s-o duc la poliţie după ce se stinge el. O ţin într-o casetă de câţiva ani.

Concursul ăsta al Nababului l-a zgândărit cumplit şi m-a chemat din nou. S-a răzgândit. Mi-a zis că e mai bine să iasă la lumină totul cât e în viaţă. Să-l caut pe cel care a făcut ancheta şi să-l duc la el. Tu eşti.

Giovanni Nolte l-a ascultat pe părintele Paulino şi o jumătate de zi au vorbit despre Silvestrini. I-a citit confesiunea, a-ntors-o pe toate feţele. A-ntrebat ce fel de om mai e Silvestrini. Îl întâlnise o singură dată, la scurt timp după dispariţia Mariei Grapponi, absolut printr-o întâmplare, fără nicio legătură cu ancheta – o umbră de om, uscat, cu pielea atârnândă, nasul coroiat, buze atât de subţiri că parcă nu existau, cu un capişon roşu strâns pe cap, cu apărătoare de urechi, de parcă s-ar fi dat jos din tablourile medivale. Gâfâia, privirile îi erau pierdute, nu-şi găsea cuvintele, deşi mintea îi era încă ascuţită. Giovanni Nolte se gândise că putea muri în orice clipă. Părintele Paulino i-a spus că nici măcar nu se mai ridica din scaun, mânca numai zemuri, iar din ce ştia poliţistul rămăsese doar sclipirea de oţel a ochilor. Nolte a hotărât pe loc că nu vrea să-l vadă. Un om ca el n-avea ce căuta într-o sală de tribunal. Spusese tot ce era de spus, nu mai avea nimic de adăugat. Părintele Paulino l-a aprobat, Silvestrini se împăcase cu Dumnezeu şi-şi aştepta sfârşitul şi pedeapsa.

Dar despre oamenii care făcuseră crima spusese totul. Îi descrisese în amănunt, scrisese când se întâlnise cu ei, cât le oferise de-a lungul anilor. Un anchetator priceput avea tot ce-i trebuia să-i înfunde.

Giovanni Nolte nu era convins ca va mai redeschide cineva ancheta.