Stelian Țurlea 
Cincizeci de ani – 9
Nu mă duceam aproape nicăieri, la nicio distracţie, mă întreb de ce îmi mai cumpărasem în toamnă ciorapii de mătase fără dungă, de care eram atât de mândră, mă costaseră o avere, 57 de lei, chiar că eram nebună. Nici măcar nu i-am îmbrăcat eu prima, ci Aura, era invitată la o petrecere cu un tip pe care voia să-l dea gata, a insistat să i-i împrumut,
ciorapii nu se împrumută, măi, fată, i-am zis,
parcă ştie cineva,
nu ţi-i dau,
şi ce crezi, că nu-i spăl după aia, a replicat ea,
nu ţi-i dau,
hai, te rog, vreau să fiu frumoasă,
s-a rugat atâta că începusem să mă plictisesc şi brusc mi s-a părut chiar o prostie, ce mare lucru o pereche de ciorapi, am acceptat, nu i-a venit să creadă,
o să fiu cea mai cea, spunea în timp ce-i rula pe picior şi-i prindea în jartiere, îi veneau de minune, repeta acelaşi lucru când se învârtea în faţa oglinzii de pe holul etajului,
şi chiar era cea mai cea, îşi pusese o rochie mai scurtă, până la genunchi, cum încă nu se purta, doar să sară în ochi ciorapii de mătase.
Sigur l-a dat gata pe iubitul ăla al ei, mai ales că avea picioare frumoase, nu puteai să nu te uiţi la ele, până şi noi nu ne luam ochii. Numai ea ştie pe unde s-a aşezat sau ce-a făcut, mi-a agăţat ciorapii cei noi, nu-mi venea să cred, am început să plâng,
o să-i remaiez, încerca să mă îmbuneze, nici n-o să se vadă,
aiurea, bodogăneam eu,
nu era mare lucru, dar eram neagră de tristeţe,
distruşi rămâneau, şi nici măcar nu-i îmbrăcasem o dată, i-am aruncat în fundul geamantanului de carton cu care venisem la Bucureşti.
N-am mai avut ocazia să-i mai împrumut ceva Aurei, la vreo două luni după petrecerea la care fusese cea mai frumoasă ne-a anunţat că renunţă la facultate, era însărcinată în cinci luni, începuse să se vadă, eu ca proasta credeam că se îngraşă că mănâncă prea mult, pleca în orăşelul ei din Moldova să se mărite, am sărit cu toatele cu gura pe ea, nu renunţa, ce-are a face copilul, întoarce-te, chiar dacă pierzi un an, e viitorul tău în joc, am impresionat-o, a început să plângă, ce ştiţi voi, a spus, e totul hotărât, şi într-adevăr a plecat în câteva zile, n-am mai văzut-o, n-am ştiut cine era iubitul, nu ne-a chemat pe niciuna la nuntă, poate îi era ruşine, poate îi eram străine şi lunile împreună cu noi în cămin nu însemnaseră nimic.
