Stelian ȚurleaStelian Țurlea
29.04.2020

Cineva vrea să scape

Martorul – 20

Ce o fi fost cu adevărat?

Nimeni nu ştie nimic. Dar pe mai mulţi i-am auzit înjurând şi spunând că e ceva putred. Cică băiatul cu umeri laţi care umblă mereu cu cămaşa în carouri descheiată până la jumătatea pieptului a fost la miliţie pentru că era bănuit. L-au întrebat dacă a plecat în acea duminică cu maşina, luându-ne cu el pe mine şi pe fata brunetă. A zis că da. Unii spun că miliţienii ar fi făcut o greşeală pentru că i-au arătat, înainte chiar de a-l fi întrebat ceva, cum că fusese văzut de nişte oameni sau de unul singur, nu se ştia exact. Dacă nu i-ar fi spus asta mai înainte şi el ar fi apucat să povestească cu totul altceva, nu-l prindeau cu mâţa în sac?

A recunoscut, ziceau, că ne-a luat cu maşina. Dar nimeni n-a amintit că mai erau şi ceilalţi doi. Nici acela care ne văzuse, nici miliţia. Nici el n-a spus nimic. S-a grăbit doar să adauge că a mers cu noi prin oraş şi că, după un timp, s-ar fi luat la harţă cu fata brunetă, sau că ea i-ar fi spus că are o treabă şi vrea să coboare. Adică ne-ar fi dat jos pe amândoi şi el şi-ar fi văzut de ale lui. Ce minciună! Şi nu ne-a dus în afara oraşului, la casa aceea? El n-a fost acolo? Nu. Nu atunci. Nu mai fusese în casa aceea a bunicii lui sau a mătuşii lui de foarte multă vreme şi nici n-avea chef să se ducă acolo pentru că îl plictisea. Fusese, este adevărat, o dată, mai demult, cu fata brunetă, să culeagă vişine şi ei îi plăcuse, dar în acea duminică nu i-a spus că ar vrea să fie dusă din nou acolo. Poate că fata brunetă, ar fi spus el, voia să se întâlnească cu altcineva şi e limpede că, dacă a ajuns în afara oraşului, s-a întâlnit cu altcineva care avea maşină. Şi dacă tot plecase cu mine, m-a luat cu ea, el n-ar putea spune pentru ce şi cum de nu mă lăsase în voia mea pe străzile oraşului. Poate că voia să-mi facă şi mie o bucurie plimbându-mă. Ba mai mult, devenise îndrăzneţ şi cică ar fi întrebat dacă aveau vreo dovadă că a fost el cel cu maşina, urme sau alte chestii din astea. Evident că nu aveau, ploaia ştersese orice urmă clară, deşi se vedea că trecuse foarte de curând pe drumul acela de ţară o maşină. Se putea foarte bine să fi fost şi a lui. Însă n-aveau dovezi. Dar cum să creadă că o invită pe fata brunetă să se plimbe cu automobilul şi, pe deasupra, mă ia şi pe mine, şi după scurt timp ne dă jos?

Oamenii care povesteau toate acestea îşi clătinau capetele a neîncredere, mormăind mereu că e cam necurată povestea. Cred şi eu că este! Apoi, băiatul cu umeri laţi cică ar fi spus că poate dovedi că în seara aceea a rămas în oraş, chiar în timpul furtunii. Nu ştiu cum ar putea dovedi. Dar se pare că atunci cei de la miliţie ar fi primit un telefon şi la capătul firului era cineva mare, care a spus că lucrurile şedeau cum relatase băiatul. Cei care povesteau întâmplarea erau de părere că taică-su intervenise, dar nu direct, ci prin altcineva şi mai mare decât el, pentru că aşa se întâmplă când eşti mare mahăr, poţi ieşi basma curată din orice. Ar fi avut vreun rost să intervină dacă totul fusese fără pată?

L-au mai întrebat şi altele, fără importanţă, ziceau oamenii. Apoi i-au dat drumul. Oricum, ei erau indignaţi, bănuind că ceva nu miroase cum trebuie. S-ar putea ca băiatul să spună adevărul, dar de ce n-a spus adevărul acesta ceva mai devreme, a doua zi sau a treia zi după ce se întâmplase totul? De ce a aşteptat să fie întrebat despre asta? Dacă ar fi spus imediat ce ştie, poate că mai aveau vreo şansă să descopere cine ne-a dus, pe fată şi pe mine, la casa din afara oraşului. Degeaba m-ar lua acum, ori ei, ori poliţia, la întrebări, de la mine n-or să scoată în vecii vecilor nimic, mai întâi pentru că nu sunt în stare să spun, iar mai pe urmă pentru că, tembel cum sunt, nici n-am habar de ce se petrece în jurul meu. Trăiesc ca un câine.

Mi-am stăpânit cu greu furia. Cum îşi permit să creadă şi să spună aşa ceva? Numai stupiditatea poate să-i ducă la gânduri atât de ridicole. Chiar dacă nu-mi vor răul. Dar stând bine să mă gândesc, n-ar trebui să mă mire. Mă înfurie ce spun despre mine, dar au făcut-o de atâtea ori, încât ar trebui să mă fi obişnuit. Să nu-i mai bag în seamă. Să-mi fie indiferent totul. Ba mai mult, să-mi fie milă de ei.

Şi, spuneau mai departe oamenii, de ce se ascunde acum? De când a fost la miliţie nu l-a mai văzut nimeni, s-a întors acasă, asta e sigur, dar nimeni nu l-a văzut, unii doar cred asta. Nimeni n-ar putea spune cu mâna pe inimă că se află la el acasă, ori aiurea, că face asta, ori ailaltă.

Nu-mi venea să cred tot tot ce auzeam. Au avut curajul să nege că au fost acolo şi au fugit. Se ascund. Despre asta vorbeau probabil în seara când m-au alungat. La asta s-o fi gândit şi pictorul când mormăia ceva despre puterea scaunului? Ştia ceva? Iar bărbatul acela în uniformă care se tot foise în jurul maşinii roşii, fără să fie atent la semnele mele, nu înţelesese nimic din ele!…

Pe urmă s-a aflat că nu-l vom mai vedea o vreme pe bă-iatul cu umeri laţi. A plecat la o şcoală undeva în alt oraş. Sau pe un şantier. Unii ziceau una, alţii alta. Unii ziceau că e normal, pentru că a intrat la facultate. Alţii nu credeau, spunând că i-a găsit tată-su ceva de lucru, cine ştie pe unde, ca să-l scape de privirile lumii. De ce să-l scape, dacă n-a făcut nimic? Asta înseamnă că a minţit la miliţie şi acum fuge. De ce nu pun mâna pe el să-i stoarcă adevărul? Dar primii vorbeau din nou, zicându-le celorlalţi s-o lase mai moale cu gândurile despre stors, că n-o fi chiar aşa cum cred ei, prea văd totul în negru.

Discută la nesfârşit, fără să ştie vreunul câtă dreptate are sau nu. Discută din plăcere. Se vor sătura, se vor plictisi, vor începe să se certe pe alt subiect. Îi ştiu.

Părerea mea e că lucrurile s-au petrecut altfel. N-aş putea spune exact cum, îmi lipsesc nişte fire, dar mai mult ca sigur că aşa a fost. Ştiu, pentru că am fost singurul care are habar ce s-a petrecut şi înainte. Eu nu bâjbâi. S-au înţeles între ei. Nu-i văzuse nimeni plecând, s-ar fi aflat imediat. De la mine erau siguri că nu se va scoate nimic. Cel cu umeri laţi avea să-i spună tatălui său, care are o funcţie politică pe undeva, nu ştiu unde. Nu-i va spune totul, ci doar o parte, să zicem că a fost cu fata acolo, că a izbucnit focul, şi-a pierdut capul şi a fugit. N-avea ce să păţească, dar taică-su oricum îl va scăpa, are putere. Iar cel gras, cu fălci mari şi buze unse mereu, îl va ruga pe taică-su, care avea o funcţie şi mai mare, oamenii ziceau că e mahăr în comitetul judeţean de partid, să pună şi el o vorbă. Aşa s-a petrecut. Sunt sigur. L-au trimis din oraş ca să se uite, nu să scape. Când l-au trimis era scăpat de mult timp. Puţin îmi pasă unde este şi ce face, când se va înapoia, oamenii vor fi uitat. Asta doresc ei.

Asta ştia şi pictorul.

(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)