Stelian ȚurleaCrimă la Torino – 19
Nu i-a fost greu să dea de femeie. Locuia într-un apartament modest în apropierea unei staţii de metrou. S-a speriat cum arăta. Îmbrăcată într-un capot decolorat, cu tenişi în picioare, părul lung despletit până la umeri şi ochii roşii de plâns. Când a înţeles cu mare greutate cine e Nolte şi ce doreşte, s-a crispat. Îl invitase în sufrageria înghesuită, cu o masă pătrată în mijloc şi pereţii acoperiţi cu fotografii înrămate de femei şi bărbaţi înţepeniţi în faţa fotografului, probabil rude şi strămoşi. S-a scuzat că dispare să pregătească o cafea şi Nolte a fost sigur că încearcă să se liniştească şi să câştige timp. A revenit pieptănată şi cu o urmă de roşu pe obraji, semn că nu era atât de disperată, încât să uite cu totul de cochetărie. Sărea în ochi că nu mai avusese de-a face cu un poliţist. N-avea de unde şti că Nolte ieşise de mult la pensie.
Trebuia s-o întrebe pe nepregătite.
De ce-ai plecat?
Era surprinsă că e tutuită, dar n-a protestat. S-a aşezat şi l-a privit lung cu ochii albaştri înroşiţi de plâns.
Nu mai suportam, a spus.
Diversiune! Poliţistul abia s-a abţinut să nu izbucnească în râs. A sorbit mai întâi din cafeaua fierbinte, abia apoi a dat drumul vobelor,
e al naibii de stresant cu scriitorii ăştia.
Silvana nu se aştepta ca bărbatul să înţeleagă atât de repede şi s-a grăbit să-i ofere amănunte,
voia să-i bat şi să-i rebat textul şi striga la mine dacă întârziam.
Nu aşa se întâmplă de obicei? a întrebat poliţistul.
Nu ştiu. N-am mai făcut treaba asta până acum.
Înţeleg. Dar măcar era bine plătit.
Nu fusese o întrebare şi Silvana a înţeles.
Nu mă puteam plânge,
nu întreb cât,
destul.
Cu toate astea ai plecat.
A privit-o drept în ochi. Femeia nu putea rezista mult, poliţistul avea experienţă cu sutele sale de interogatorii. A schimbat vorba.
Ce face fiul tău?
Bine. Învaţă. E student.
Parcă Alberto îl cheamă.
Văd că ştii.
Am auzit că vrea să ajungă şi el scriitor, a publicat într-o revistă studenţească şi şi-a uimit colegii,
am fost mândră,
până s-a apucat de droguri.
Femeia a îngheţat.
Iar acum s-a reapucat, a continuat Nolte. Cine-l şantajează?
Nimeni, a spus femeia repede, începând să tuşească.
Poliţistul o privea tăcut. Aştepta. Silvana şi-a coborât privirile, făcându-şi de lucru cu franjurile feţei de masă. N-a durat mult şi-a izbucnit în plâns. Nolte a continuat să tacă. Femeia a scos o batistă bărbătească din buzunarul capotului, şi-a şters ochii şi şi-a suflat zgomotos nasul. L-a privit drept în faţă pe poliţist.
Are datorii mari, a spus, atât de mari că nu i le pot plăti într-o viaţă.
Şi nu-l presează pe el, ci pe tine, a zis poliţistul.
Silvana a dat din cap.
Cine sunt?
Nu ştiu.
Nu se poate să nu ştii,
chiar nu ştiu.
Dar cine a transmis mesajul?
Un tânăr chel, nu ştiu cum îl cheamă, îi ştiu doar porecla, Bombă, l-a mai căutat de vreo două ori pe Alberto. E plin de muşchi, umblă într-un sacou care plesneşte pe el, sub care n-are decât un maieu cafeniu cu inscripţii şi un lanţ gros la gât.
Ai spirit de observaţie.
Când eram profesoară, mă prindeam care elev copia.
Ce mai ştii de Bombă?
M-a speriat, e chiar înspăimântător, l-am visat noaptea.
El te-a sunat?
De mai multe ori. A zis, sunt Bombă, mă ştiţi şi tremuram din toate încheieturile. De unde să-l ştiu? Dacă îl văzusem o dată sau de două ori stând de vorbă cu Alberto, nu însemna că-l ştiu. Voia să-i dau manuscrisul maestrului Robotan. Nu-i zicea aşa, spunea mereu să-i dau ce scrie ăla bătrân. Mă rog, o copie a manuscrisului, nu ştiu la ce i-ar trebui. Nu puteam s-o fac. Îl respect prea mult. Am semnat şi un contract de confidenţialitate, n-am voie să spun ce-am citit, darămite să mai dau şi manuscrisul alcuiva, e un concurs la mijloc. I-am spus când m-a sunat în prima seară, nici nu începusem să dactilografiez, am crezut c-o să înţeleagă că n-o pot face.
Te-a ameninţat…
La început am crezut că doar vrea să mă sperie, dar pe urmă am înţeles că vorbeşte serios şi că Alberto o poate păţi urât. Dar nici eu nu pot s-ajung o cârpă-n mâna lor! Mă suna zilnic, de câteva ori, noroc că nu-mi luam telefonul cu mine când discutam cu maestrul, m-aş fi făcut de râs, nu ştiu pe unde scoteam cămaşa. În ultima seară, mi-a cerut să mă dau bolnavă şi să plec, îmi găsise o înlocuitoare. Mi-a spus de două ori să mă gândesc bine la soarta lui Alberto. Şi-a mai spus că, dacă mă întreba cineva, trebuia să le zic că înlocuitoarea mi-e nepoată.
Cum l-au convins pe Nabab?
N-a vorbit nimeni cu el. Au tratat direct cu signora Buzzati, care m-a şi sunat. Mi-a spus că a aflat că sunt bolnavă şi nu mai pot face faţă, că e foarte îngrijorată, dar că e de acord cu propunerea mea de avarie, să mă înlocuiască nepoata. N-am fost în stare să scot o vorbă. Îmi zumzăiau gândurile-n cap ca o morişcă, mă gândeam că dacă şi femeia aceea era amestecată, chiar trebuia să-mi ţin gura. Până atunci, n-am discutat în viaţa mea cu signora Buzzati, dar ştiu cine este. Mi-a spus să stau liniştită, să mă înzdrăvenesc, la sfârşit o să primesc toţi banii promişi, dacă lucrurile merg bine. A mai zis asta o dată, să bag la cap ca lumea.
Prin urmare, Lucia e de-a lor.
Nu ştiu cine e Lucia, n-am văzut-o în viaţa mea.
Poliţistul a rămas o vreme tăcut.
Nu-nţeleg, a spus într-un sfârşit, de ce atâta tevatură. Două lucruri. Unu: de ce aveau nevoie de manuscris?
Habar n-am, nu mi-a spus nimic şi n-am întrebat.
Dacă ar urmări ce scriu scriitorii ăia, ar trebui s-o facă cu toţi. Poate o fac cu toţi şi încă nu ştim? Al doilea: cu internetul pe toate drumurile le-ar fi uşor să afle tot. Îţi cerea să dai un send şi nu mai trebuia să faci cópii manuscrisului şi să ieşi să te întâlneşti cu cineva căruia să-i dai textul. E prea ca acum o sută de ani!
Nu se poate. Nu există altă cale.
Cum să nu se poată?
Îţi spun sigur. Nu există internet în vilă, le-au spus de la început şi scriitorilor. Ca să nu-i fure. Nici măcar la telefoanele mobile. Au instalat filtre de protecţie sofisticate, nu mă pricep, dar ziceau că niciun hacker nu poate pătrunde în instalaţiile vilei. Nu ştiu ce rost aveau măsurile astea, dar mă gândesc că Nababul n-a vrut să pună altcineva mâna pe cărţile lor.
Nolte ştia că lucrurile încep să se complice.
(din romanul „Crimă la Torino”, Crime Scene Press, 2014)
