Cine sunt, cum sunt

Martorul – 2

La început, totul e ca un haos, nu pot distinge nimic, aproape că e în zadar orice efort. Un haos în afara mea şi înlăuntrul meu, din care nu mai pot alege nimic, e inutil orice efort, orice încercare de ieşire la lumină e zadarnică, e ca şi cum n-ar mai exista lumină dincolo de mine, ci doar o negură prelungind fără margini întunericul gândurilor. Atunci mă ascund, cât mai adânc. Mă ascund chiar la propriu, atunci vreau să mor. Pentru că mă sperii groaznic, nimic nu-mi poate produce o mai mare emoţie pe care să nu fiu în stare s-o suport. Totul se tulbură în jurul meu, mă sufocă întrebări pe care nu reuşesc să le deznod singur şi, cum nu pot vorbi cu nimeni, simt că mă sufoc cu încetul. Tremur tot. Atunci, înainte să mă sufoc, vreau să mor. Sau voiam să mor. Întrebările şi neliniştile acelea mă ameţeau într-atât încât nu mai ştiam de mine, mi se tulbura respiraţia, mă învăluia o panică fără sfârşit, în gâtlej mi se strângea un urlet ca un nod, apoi nu mai ştiam nimic din ce se întâmpla cu mine sau în jurul meu. Doar că plângeam, stând complet nemişcat, ghemuit, înţepenit, plângeam şi voiam să mor.

            Sunt mic, urât, diform, ghebos. Şi rău. Mi s-a spus întotdeauna, aproape de când reuşesc să-mi amintesc despre mine, că sunt urât şi rău. Am început să cred că este aşa. Mai ales că niciodată n-am fost în stare să răspund, nici chiar celor despre care ştiam că fac o nedreptate acuzându-mă. Sunt mut din naştere, numai mut, nu şi surd, dar foarte puţini ştiu că aud ce se petrece în jurul meu şi tot ce se spune despre mine, ba chiar cred că puţinii care ştiau cândva au şi uitat, şi încă de multă vreme. Semnele mele, jocul mâinilor mele subţiri ori al falangelor prelungi, jocul muşchilor chipului meu sunt caraghioase şi ridicole şi par celorlalţi strâmbături penibile, uneori greu de suportat,  prea rar amuzante. Surprinzător, întrucât gestul mi se pare a fi, după privire, tot ce e mai frumos în oameni. Alunecarea prin aer a unei mâini alungite care se opreşte o clipă din a alcătui rotunjimi, şi ele de aer, vorbeşte pentru ea însăşi, este, pentru o clipă, o fiinţă separată de restul trupului. Ca oamenii sunt şi mâinile – calme, iubitoare, aprige, perfide, nepricepute, diforme. Din moment ce semnele mele apar ridicole şi greu de suportat, de la o vreme nimeni nu se mai frământă să înţeleagă mesajul lor, totul se prelinge pe lângă mine, sunt uitat, deşi mă aflu în centrul faptului, al vorbelor, al cercului, ajung un obiect. Un obiect care respiră, se mişcă singur de colo-colo, tulbură ce e în jurul său printr-o forţă de alt fel decât aceea a lucrurilor.

            Sunt mut şi probabil bolnav. Nu ştiu ce boală. Doar aşa îmi explic simţul auzului, chiar dacă mă înşeală uneori – atunci când sunetele ajung la mine ca de foarte departe, învelite în pâslă, deformate, stranii, pierdute brusc pe de-a-ntregul. În acele momente simt că alunec, că mă prăbuşesc pe lângă lucrurile care mă înconjoară, de care încerc să mă prind pentru a rămâne în picioare, gesturile mele ca o zbatere şi mimica, grimasa, privirile ca încolţite sunt fără îndoială un spectacol de-a dreptul caraghios pentru ceilalţi.

            De obicei, pierderea auzului precede momentele în care mă sufoc, nu mai ştiu de mine şi vreau să mor, în care mi se împăienjeneşte mintea, cu dureri mari de cap. Mi-l iau în palme, mi-l apăs, mi-l leagăn, câteodată mă ascund şi mă trezesc nu ştiu după cât timp, în aceeaşi poziţie, tot cu capul în mâini şi cu aceeaşi durere. Cei din jur râd. Dar gesturile mele nu-s un joc care să-i distreze, sufăr cu adevărat, n-am cum le spune. Când încerc să-i fac să tacă, mă strâmb probabil cumplit, pentru că hohotul lor sporeşte. În clipele acelea îi urăsc, aş vrea să-i sugrum, dar durerea mă ţintuieşte locului. E oricum mai bine, pentru că altfel i-aş fi omorât până acum pe mulţi. Sunt mic, ghebos, dar foarte puternic. Muşchii braţelor mele se umflă uneori că mă sperii. Sunt puţine lucruri pe care să nu le pot ridica ori mişca din loc. Unii mă cheamă adesea să le sparg lemnele din ogradă, să le urnesc mobile. Oameni de treabă, îmi dau la sfârşit câte o ţuică ce-mi arde gâtlejul, dar o beau, mă bat rânjind pe cocoaşă mulţumindu-mi. Spun că le aduce noroc ghebul meu.  Atunci ţopăi pe un picior şi pe celălalt, râd şi eu, de fapt mă schimonosesc scoţând un fel de horcăit. Sunt fericit. Cred că şi ei.

            S-ar spune că nu am vârstă. Umerii nu-mi sunt prea laţi, părul e negru, lung şi sârmos, ochii plutesc în fundul orbitelor, pielea-mi este brăzdată de riduri fine, mai cu seamă în jurul buzelor groase. Cred că sunt uşor sărit de treizeci de ani. Deşi mi-e cam greu uneori să-i înţeleg, îmi place să stau în preajma celor tineri. Râd din te miri ce şi ascultă multă muzică. Asta cred că mă atrage. M-au atras de când ştiu de mine toate felurile de sunete urmându-se într-o anumită ordine, oricare ar fi ea. Ascultam clopotele de sărbătoare ale bisericilor sau clopotele cimitirului obosite de pierderea vreunui suflet, alergam dincolo de dâmburi să urmăresc de aproape ţăcănitul ritmic al roţilor de tren pe şine, rămâneam holbându-mă la ţiganul cartierului care transpira abundent împingând arcuşul viorii cu lemnul tocit şi lucitor. Cel mai mult m-au înspăimântat, fixându-mă locului, trompetele şi tobele circului sosit în oraş în primii mei ani. Urmăream pas cu pas, fascinat, uriaşul cât un stâlp de telegraf mergând pe picioroange, până am ajuns în locul în care un ghemotoc de om mergea pe sârma întinsă între două case înalte. Tobele răpăiau groaznic şi când ghemotocul a început să se legene ca să ne bage în sperieţi, am leşinat de emoţie. Cred că e primul leşin de care îmi amintesc, cu acele dureri de cap îngrozitoare. De atunci, îmi bate mai des inima de fiecare dată când aud o tobă şi mă învăluie o căldură primejdioasă. Când mi-am revenit, după o clipă ori o mie, tobele încetaseră, dar răsunau trompetele, iar pitici coloraţi în fel şi chip făceau tumbe. Sunetele lor ascuţite mi-au părut venind din altă lume, mi-era teamă să nu sfâşie ordinea ştiută a lucrurilor, obligându-le să se alungească asemenea lor, ori să le fărâme cu aceeaşi forţă care părea de temut urechilor mele.

            Cred că întotdeauna am fost bolnav de curiozitate. Nimeni nu mi-a vorbit – sau asta se va fi întâmplat atât de demult, că parcă a fost într-o altă lume – despre cele ce se întâmplă în jurul meu, despre alcătuirile lucrurilor şi despre rosturile lor. A trebuit să le aflu singur. Am înţeles ceva surprinzător, anume că nimic nu este simplu, suprafaţa este una, iar miezul – alta. Dincolo de înveliş se află întotdeauna altceva. Mă strecor uşor lângă oameni, sunt un tolerat, rămân sau mă ridic şi plec când vreau, eu doar sunt surdul, cocoşatul, pocitania, spun orice în prezenţa mea, laudă sau spurcă ce li se oferise cu drag mai înainte. Am priceput destul de greu că nu există potrivire între cuvânt şi faptă sau există un timp al vorbei şi un altul al faptei, iar între ele nu încape o legătură. Am umblat, umblu prin mahala când se plimbă oamenii şi merg alături de ei, imitându-le chipurile grave, cu buza de sus atârnând streaşină şi ameninţător peste cea de jos, mersul rar, mâinile la spate. S-au obişnuit, nu mă iau în seamă. Mă strecor în cârciumi şi mă aşez lângă o masă, îmi place să-i aud vorbind, unii mă alungă, piei pocitanie, alţii, mai ales când le plutesc ochii într-o apă tulbure, îmi dau din ţuica lor pe jumătate apă şi cu gust de tablă coclită. Îmi plac beţivii cărora le urmăresc cu uluire unduirile încete ale limbii printre buze şi dinţi. Nu înţeleg de ce unii izbucnesc în plâns. Îi pândesc până simt că le dau lacrimile, atunci îmi ies din gâtlej nişte sunete odioase, asemenea horcăitului, mă cred părtaş la lacrimile lor, mă îmbrăţişează cu bărbile ţepoase, îmbăloşându-mi faţa, îmi dau din nou să beau şi-mi strâng ghebul la piept. Dar eu, de fapt, râd, n-am să înţeleg niciodată cauzele bocetelor lor. Socotesc că e un joc, pe care eu nu-l pricep şi pe care ei îl repetă după un număr de zile. Mă plictisesc repede, vreau să le spun să înceapă altul pe înţelesul meu, dar tot ce reuşesc să fac e să scot nişte sunete care mă îngheaţă şi pe mine.

            Îmi plac cozile, la pâine, la carne, la lapte, mă alătur lor imediat, doar ca să-i mai aud vorbind. Când mă satur, plec în altă parte. Îmi plac jocurile tinerilor, mă pitulesc deseori după un salcâm bătrân şi noduros de lângă terenul bolovănos pe care joacă fotbal. Nu e nevoie să mă apropii, îi aud de departe cum se înfierbântă, strigă, urlă, devin primejdioşi. Cum sunt copiii, pe care nu pot să-i sufăr. Îi urăsc. Aruncă cu pietre în mine, scuipă, mă pândesc să-mi rupă hainele. Îi evit. Mi-e teamă să nu-mi pierd cumpătul şi să le fac rău. Ţin minte că, atunci când eram mic, vânam pui de raţă şi-i sfărâmam cu ciocanul. Erau galbeni şi lunguieţi, mă înfuriau. Am fost prins o dată şi rupt în bătaie. Copiii mi se par ca nişte pui de raţă, galbeni şi lunguieţi. De ei mi-e teamă şi de femei. De cele tinere. Simt că sunt altfel alcătuite, nu mă gândesc numai la trupul lor, cu ascunzişurile cărnii pe care bărbaţii nu le au, cu părul care are întotdeauna un parfum ciudat, alcătuirea pe dinăuntru e alta. Nici privirile nu le obosesc. Vorbesc fără şir, fără şir, nu le înţeleg. Ştiu că le stârnesc repulsie, dar mai ştiu că mă pierd lângă ele, de parcă m-aş apropia de o primejdie, mă cuprinde o căldură ameţitoare şi mi-e teamă. Prezenţa lângă ele e ca o aventură.

             Dar tot ce am făcut vreodată a fost o aventură. Într-un timp m-au provocat bătăuşii cartierului. M-am ales cu răni şi un muşchi rupt. Am zăcut o lună, suferind cumplit. De atunci nu reuşesc să-mi mişc cum vreau braţul stâng. Am fost fără milă când l-am reîntâlnit pe unul dintre ei, singur, ne-am rostogolit pe caldarâm şi în şanţ, tăcuţi şi cu ochii înroşiţi, de forţe egale, el socotindu-se mai vânjos şi mârâind printre dinţi că-mi va scoate maţele, amândoi un gâfâit, muşcând, zgâriind, lovind. Când am văzut în întunericul sfâşiat de lună lucirea lamei unui cuţit, m-a cuprins groaza, l-am lovit cu toată puterea în boaşe, până a leşinat, apoi l-am dat cu capul de pietre, de mai multe ori, cu ură. Înainte să ajung acasă, mi se împăienjenise deja mintea, cu durerile cumplite de cap, m-am prăbuşit pe rogojină, când m-am trezit era tot noapte, nu ştiu dacă aceeaşi noapte. L-au găsit mort, nimeni nu mi-a spus nimic vreodată, dar nimeni n-a îndrăznit să mă mai provoace.

(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)

(sursa foto: iasi247.ro)