Stelian Țurlea Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 26
Oraşul e mai liniştit, aproape nu-mi vine să cred.
O vreme au circulat tot felul de poveşti despre ce se întâmplase, nimeni nu le confirma sau le infirma şi oamenii s-au obişnuit cu noile împrejurări. În scurtă vreme, toate câte s-au petrecut or să se topească în uitare şi puţini îşi vor mai aminti ceva. Dacă vor dori să afle ce s-a petrecut în oraşul nostru la zece ani de la revoluţia tulbure din decembrie, vor mai găsi doar în ziarele prăfuite relatarea unor fapte surprinzătoare din care nu vor înţelege mare lucru.
Mi-am reluat munca la arhivă, citind hârtii, îndosariind, aşezând dosarele pe teme, nume şi ani. E din ce în ce mai fascinant. S-ar putea să nu pară important, dar simţeam că într-o bună zi o să aibă cineva nevoie de tot ce fac. N-o fi cea mai grozavă ordonare, dar alta n-a mai fost făcută şi important era că mă prinsese cu totul. Mă simţeam de parcă m-aş fi aflat în faţa unei poveşti moarte, căreia doar acţiunile mele îi dau viaţă. Mă gândeam că, după o vreme, dacă cineva va sări peste abisul de uitare, va reuşi să descopere că tocmai lucrurile care-i separau făceau captivante faptele pe care le orânduisem eu în dezinteresul celor din jur. Nimic nu mă putea opri.
Mi se părea că lămuresc mistere şi că orice altceva aş încerca să fac ar fi o alegere arbitrară. Mi se năzărea că aş fi într-un dans. O vreme chiar lucram, în primele ore ale dimineţii, ascultând orice fel de muzică, în surdină, spre uimirea colegului meu Fănică.
xxx
Primarul a hotărât să-i felicite personal pe cei care au adus liniştea. I-a cerut fiicei sale, care îi e în continuare mână dreaptă, să facă pregătirile necesare. Fata i-a vorbit şefului poliţiei, care a solicitat un răgaz să întocmească o listă în funcţie de meritele fiecăruia. Cam aiurea, îi numeri pe degetele unei mâini pe cei care au avut de-a face cu zmeii şi consoartele lor, n-ai nevoie să te gândeşti multă vreme. Şeful poliţiei n-a spus nimănui nimic, oricum nu eram eu cel căruia să i se comunice.
De intenţia primarului tot s-a aflat, dar era ca o abureală din care nimeni nu înţelegea nimic. Unii ziceau că ar urma să i se strângă mâna unuia dintre noi şi să i se atârne de piept o medalie pe care să i-o purtăm pe pernă când o muri, înaintea sicriului, mai mare hazul! Ăsta nu putea fi decât şeful. Sau c-o să-l cheme în Capitală şi-acolo o să dea ochii chiar cu şeful statului şi noi, ăştilalţi, o să ne holbăm la televizor cum îi atârnă de gât medalia şi-i strânge mâna şi-o să ne stea un nod în gât de emoţie, chiar de-o să-l înjurăm în gând pe băftos!
Alţii erau convinşi că-i vorba de bănuţi, dar o sumă frumuşică, nu ca data trecută, când de-abia îi vedeai pe fundul căldării. Să-ţi faci, acolo, măcar o casă cu grădină.
Mai erau unii cu mintea rămasă-n trecut, convinşi c-o să se-n-tâmple ca-n poveste şi primarul o să i-o dea învingătorului pe fiică-sa de nevastă. Holteii, iar dintre ăştia cei care o văzuseră pe fată, erau convinşi că nu putea fi câştig mai mare şi se amărau că n-au un dram de noroc să fie printre aleşi. Dar mult mai mulţi erau ceilalţi, care fie aveau neveste şi n-ar mai lua una nici să-i pici cu sare, fie aflaseră din poveşti ori pe propria piele că nu-i pacoste mai mare ca muierea şi se întrebau de ce trebuie să-l pedepsească pe învingător cu atâta chin. Aşa că nu prea înţelegeau unde-ar fi răsplata primarului.
— De data asta chiar te-ai făcut om, Greucene! îmi ziceau, o să stai de vorbă cu frumoasa domnişoară. Ba poate o iei de nevastă.
Mă arătam nedumerit şi insistau:
— Pe cine crezi tu că o să cheme întâi şi-ntâi, dacă nu pe tine?
N-avea rost să le spun că nu-mi stătea mintea la recompensa primarului.
Dar le stătea altora.
Ce-ţi spun acum ştiu indirect, am pus cap la cap frânturi aflate de la unul şi altul.
xxx
Fănică s-a hotărât să nu-şi mai continue liceul la seral, n-am nici o şansă să-l conving să nu renunţe. Spune că ajunge tot acolo unde şi-a propus şi fără atâta chin. E din ce în ce mai agitat, trage mereu cu coada ochiului la ce fac, de parcă s-ar strădui să descopere ceva ce ascund de el. Nu-l bag în seamă, o să-i treacă.
Mă tot întreabă cum l-am dat gata pe Tartor, zâmbesc şi ridic din umeri. Dacă-i povestesc ceva, mai umple lumea cu ce-a-nţeles el şi aflu că i-am căsăpit şi pe cei doi bodigarzi, le-am luat teşchereaua cu bani şi i-am îngropat adânc în pământ să nu-i găsească nimeni.
Târziu, am priceput că avea un scop. Fănică era nepot prin alianţă al şefului poliţiei, ăsta îl proptise la arhive, după ce-l refuzaseră toate serviciile de incapabil. Să aşeze teancuri nişte hârtii, alături de mine, n-o fi mare brânză!
Unchiu-su îi spusese de iniţiativa fiicei primarului, sau poate auzise flăcăul de la alţii şi tăbărâse pe unchi, bagă-mă, nene, şi pe mine-n seamă, că mă ofilesc în arhiva aia! Sigur e că unchiu-su îi spusese: du-te la primărie, eu o să întârzii cât pot lista cerută, vorbeşte-i prinţesei şi, dacă-o convingi, om te-ai făcut!
— Şi n-o să mă prinză? întrebase flăcăul, temător.
— Depinde ce spui! Dacă-i groasă, te apăr eu.
— Zi aşa, nene, dacă eşti cu mine, n-am teamă!
Fănică s-a dus s-o vadă pe fata primarului, care l-a primit crezând că e trimisul poliţiei, sosit să aducă înscrisurile cerute. Nici vorbă! Fără multe farafastâcuri, Fănică i-a spus că el ar fi fost cel care a îndeplinit voinţa tatălui ei, să readucă liniştea oraşului, şi că toate poveştile care circulă, despre unul sau altul care ar fi făcut isprava, sunt chiar poveşti.
În prima clipă, fata primarului n-a înţeles ce vrea să-i spună, iar când s-a dumirit, nu ştia dacă să râdă, să-l dea pe uşă afară ca pe-un impostor ce era, sau să-l întrebe de sănătate. Fănică nu se clintea din ale lui şi mai spuse că toate astea trebuiau să se afle o dată şi-odată.
— Fireşte, domnule, poliţist, răspunse fata primarului, cu multă gravitate. Dacă e cum spuneţi, continuă ea, spre satisfacţia lui Fănică, meritaţi o recompensă. Trebuie ca lumea să ştie adevărul. Dar cum se face de toţi îl socotim pe Greuceanu învingătorul zmeilor?
— Asta n-am de unde să ştiu io!
— Fireşte. Presupun că ne puteţi da amănunte despre cum s-a întâmplat.
— Oricâte! se grabi Fănică să răspundă. Oricum le ştie toate lumea.
— Nu la ce ştie lumea mă refeream, domnule poliţist.
— Atunci la ce?
— Aveţi vreo dovadă că dumneavoastră i-aţi înfundat pe fraţii Matache sau pe nevestele lor? Înţeleg că la unele acţiuni au participat mai multe forţe ale poliţiei. Nu despre acelea vă întreb, o să mi le detalieze, dacă e nevoie, şeful poliţiei, să-i premiem pe oameni. Dar despre cele iniţiate numai de dumneavoastră ne-aţi putea aduce nişte dovezi?
— Oricâte! repetă Fănică foarte sigur pe el.
— Aş fi tare curioasă să le aflu, spuse fata primarului, uşor descumpănită de prea marea siguranţă a flăcăului.
Se spune că atunci Fănică ar fi scos din buzunar o foaie împăturită, trasă la xerox, pe care i-ar fi arătat-o fetei primarului, zicându-i că originalul era la loc sigur, să nu se piardă.
— Mai am şi altele, adăugă Fănică.
— Nu-nţeleg, spuse fata primarului, după ce despături hârtia şi o citi de două ori.
— De la asta am pornit. Lumea nu ştie începutul isprăvilor.
— Ăsta-i un xerox. Poate fi măsluit. Poate fi făcut de oricine. Nu-mi spune mare lucru.
— Nu era să vă aduc acum orginalul! se împăună Fănică. Nu că mi l-aţi lua dumneavoastră, dar se poate pierde, l-am arhivat, îl scot doar la nevoie. De la el am pornit.
Era inteligent lucrat, mai să nu-l cred că o făcuse cu mintea lui. Şi credibil. Oamenii habar n-aveau cum începuse povestea, ei ştiau doar că fraţii au fost daţi jos, p-ormă nevestele, p-ormă ăl Bătrân, dar cum am ajuns la ei era o poveste întreagă. Fănică furase din dosar plângerile lui Petrică Bot şi ale altora şi se dădea acum drept izbăvitorul lor.
— Dacă e aşa cum spuneţi, domnule poliţist, binemeritaţi totul din partea oraşului, spuse fata, care nu prea ştia ce să creadă.
Tam-nesam, după ce multe luni lumea îl binecuvântase pe Greuceanu că-i scapă de tâlhari, apare un pişpirică pe care până şi ea l-ar da de-a berbeleacul într-o luptă dreaptă şi zice că el e tartorul tartorilor! Ceva nu-i în regulă. Dacă e să dai crezare hârtiei, omul chiar mersese pe urmele plângerii şi făcuse ce făcuse să-i înfrângă pe fraţi. Că participaseră şi alţii şi că, mai ales, prea multe nu se potriveau cu ce ştia lumea, era altă poveste.
— O să analizăm în consiliu, spuse fata, şi dacă ajungem la concluzia că dumneavoastră sunteţi salvatorul nostru, o să vă recompensăm, domnule poliţist.
— Bineînţeles că eu sunt! Aşa să faceţi! se grăbi Fănică, încurajat de reacţia fetei. Ar fi bine să nu întârziaţi prea mult cu hotărârea, toate sunt clare.
— Nu vom întârzia, domnule poliţist.
(Fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. http:/www.librariaflacara.ro)
Foto autor: Cristina Ţurlea
