Chiloți cu floricele mărunte

Martorul – 15

Nu prea îmi amintesc învălmăşeala care a urmat a doua zi. Oricum era ziuă şi soarele strălucea, iar în nări îmi pătrundea violent un miros de iarbă udă, proaspătă, care m-a făcut să-mi revin. Ca într-o ceaţă, ţin minte că mai mulţi oameni au venit şi au plecat, cred că din satul pe care îl zărisem în apropiere, apoi au venit alţii, şi mai mulţi. Nu mă puteam mişca decât cu greutate şi îmi amintesc că mi-am privit de mai multe ori braţele şi pieptul pline de zgârieturi adânci şi acoperite de sânge închegat. Mai ştiu că m-au ridicat,  m-au purtat la o maşină de salvare şi m-au întins pe o targă. M-am trezit apoi într-o încăpere puternic luminată şi lângă mine foiau bărbaţi şi femei îmbrăcaţi în alb. Simţeam înţepături în braţe, dar nu reuşeam să-mi ţin ochii deschişi, toate se clătinau în jurul meu şi cu mine şi am adormit.

Când m-am trezit eram bandajat, pe un pat de spital. Mi-am privit cu atenţie braţele şi umărul în care simţeam dureri la fiecare mişcare. Palmele şi degetele erau umflate şi mânjite de o culoare liliachie care acoperea zdrelituri şi zgârieturi nenumărate. Când le atingeam sau îmi plimbam buricele degetelor în lungul lor mă străbătea o usturime neplăcută. Pe pieptul meu erau lipite mai multe pansamente groase. Mai târziu, când m-am văzut în geamul unei uşi, m-a mirat că şi faţa îmi era brăzdată de zgârieturi subţiri şi neregulate, mânjite cu aceeaşi culoare. În dreptul unei tâmple, părul sârmos dispăruse, înlocuit de un pansament care acoperea şi urechea. De câte ori îl atingeam, apăsând uşor, mă dureau obrazul şi urechea şi durerea răspundea mai departe, până la os.

După ce m-am trezit, am stat mai multe ore în acel spital. O femeie între două vârste, cu părul blond strâns într-o bonetă albă m-a luat cu ea în lungul unui coridor. Mergeam greu, târându-mi un picior. Mă temeam de acea femeie, deşi îmi zâmbea tot timpul. Nu puteam crede că îmi vrea binele. M-a enervat când am văzut că nu se grăbeşte, ci îşi potriveşte pasul după al meu, punându-mi mâna pe umăr, o palmă foarte uşoară. Spunea vorbe pe care nu le înţelegeam, dar probabil nu o ascultam cu atenţie. Am încercat să-i răspund, schimonosindu-mă, desigur, am făcut mai multe semne cu mâinile. Era uimită, m-a întrebat dacă sunt mut. Am încuviinţat.

Am intrat într-o încăpere în care un bătrân foarte voinic, cu obrajii fleşcăiţi sub maxilar, ochelari cu rame groase şi negre şi ochi albaştri, de oţel, m-a aşezat pe un pătuc învelit în cauciuc vişiniu, s-a uitat la toate zgârieturile şi rănile mele, m-a pipăit peste tot, îndoind, strângând, mişcând părţi ale trupului meu. Atunci femeia blondă i-a spus că sunt surd. S-a uitat lung la mine, s-a aşezat în faţa mea pe un scaun, privindu-mă în ochi, mi-a zis de mai multe ori să fiu atent la buzele lui, m-a întrebat dacă îl înţeleg. Aşa ceva era un fleac pentru mine. Atunci mi-a spus că nu am nimic grav, doar rana de lângă ureche e cam urâtă. Muşchiul umărului drept nu e rupt, dar a fost cândva, demult. M-a întrebat dacă am suferit vreodată, dacă am căzut sau ceva de genul ăsta. Am dat din cap. După ce mă bătusem cu trei dintre derbedeii mahalalei, cu mulţi ani în urmă, am zăcut mai multe săptămâni. Mi-a spus că, în câteva zile, totul îmi va trece, dar că trebuie să păstrez, până atunci, pansamentele cu care eram cârpit în mai multe locuri. Mi-a mai spus că, întrucât se făcuse seară, o să rămân în noaptea aceea acolo. A doua zi puteam să plec. M-a întrebat dacă am unde dormi. Am dat din cap că da. M-a întrebat dacă ştiu unde este, cum se cheamă strada. Ştiam, dar n-am dat importanţă numelor străzilor, cum nu dau importanţă numelor oamenilor. I-am dat de înţeles că nu ştiu. Eu să fiu sănătos! Mi-a mai spus să mai trec pe la el, mai ales dacă voi simţi dureri în umăr, la cap sau dacă rănile vor începe să sângereze. A repetat asta. I-am arătat că am priceput. La sfârşit m-a bătut uşor pe cocoaşă, întocmai cum fac oamenii de prin mahalaua mea, când sunt bine dispuşi.

M-am întors cu femeia blondă în încăperea cu multe paturi. Mi-a adus o tavă cu mâncare din care ieşeau aburi. Nu prea mi-a plăcut, dar eram lihnit de foame. Am adormit greu, întreaga noapte mi-au plutit în faţa ochilor închişi flăcări şi, de câte ori aţipeam, cădeam parcă într-un câmp cuprins de flăcări.

Leoarcă de transpiraţie, împuns ici şi colo de dureri, am stat un timp cu ochii deschişi în noapte, ascultând respiraţia celorlalţi. Prin pătratul de geam de deasupra uşii pătrundea lumina gălbuie a coridorului. Am coborât din pat încet, să nu scârţâie şi să nu trezesc pe nimeni din somn. Am făcut câţiva paşi încolo şi încoace, am mers până la capătul coridorului, am coborât câteva trepte care se învârteau în jurul unui ascensor şi am pornit pe un alt coridor, parcă mai larg, strălucind de lumina mai albă şi mai puternică. Câteva uşi deschise, iar dincolo de ele – scaune albe, aparate cu bare de fier şi oglinzi în care jucau săgeţi din lumina coridorului. Habar n-aveam ce sunt. Apoi o altă uşă deschisă spre o încăpere în care simţeam răsuflarea cuiva. Nu-mi auzeam nici eu însumi paşii, dar aşa mi se întâmplă mereu când nu fug şi-mi izbesc tălpile de pământ. M-am oprit aproape de tocul uşii. O femeie îngâna uşor un cântec, privindu-se într-o oglindă, îşi mângâia pomeţii, îşi apăsa cu buricele degetelor obrajii. Era pe jumătate în profil, n-avea cum să mă vadă, dar am vrut să plec imediat, speriat de ce vedeam. M-a ţintuit locului curiozitatea. În afară de chiloţii cu floricele mărunte ridicaţi neglijent pe coapse, femeia aceea era goală. Avea pulpe groase şi rotunde, se aplecase înainte spre oglindă, pe vârfurile picioarelor, îi zvâcneau muşchii la răstimpuri neregulate, la fiecare legănare înainte şi înapoi singurul sân pe care îl vedeam, umflat, împins puţin spre subţioară, atârna peste coaste, părul mult, de un roşu închis, mult mai închis decât sângele, îi cădea pe umeri şi pe spate. O urmăream ţintuit lângă pragul uşii şi, fără să-mi iau ochii de la ea, am ştiut dintr-odată cum era încăperea aceea: o fereastră aproape cât zidul din faţa mea către întunericul de afară, un dulap cu geam plin cu cutiuţe cu hapuri, seringi şi instrumente lucitoare, un fel de canapea acoperită de un cearceaf mototolit, o masă cu un catastif deschis şi un telefon alb, pătrat, două scaune, pe unul din ele aruncate un halat şi o cămaşă, chiuveta deasupra căreia era fixată oglinda în care acum femeia îşi smângălea ochii cu o pensulă minusculă. Mi s-a părut că de undeva de alături, de dincolo de uşa pe care n-o vedeam, aud o tuse groasă, nu de femeie, dar nu puteam să văd cine este. Dintr-odată am ştiut că mă ţintuia locului o amintire cu o altă femeie având tot chiloţi cu floricele mărunte.

La un timp după ce dispăruse aceea pe care o socoteam maică-mea, am petrecut o vreme la nişte oameni de pe una din străduţele din apropiere, care de mult s-au mutat, fără să-i mai fi văzut vreodată. Nu ştiu dacă m-au luat la ei din milă sau din nevoie, nu cred că am vrut să aflu vreodată. La început m-a chemat femeia să o ajut să-i sparg câţiva butuci, iar când bărbatul ei s-a întors de la muncă, mi-a dat să beau ceva şi a mâncat cu mine la aceeaşi masă, povestind, la răstimpuri, treburi de-ale lui, ca şi cum ar fi ştiut că-l ascult şi-l pricep. Aveau mai multe odăi bătrâneşti nefolosite şi m-a ţinut să dorm într-una din ele, în aşternuturi curate cum nu mai văzusem demult, mirosind a busuioc şi săpun. Am plecat şi m-am întors, puteam sta acolo cât voiam, am înţeles târziu că nu aşteptau nimic de la mine, ci doar erau foarte singuri. Mi-am făcut de lucru, spărgând lemne mai mult decât era nevoie, săpând grădina şi udând florile, îngrijind păsările, rămânând alături de bărbat în după-amiezile când cioplea cu o daltă în bucăţi de lemn figurine pe care în zadar încercam să le imit. Lemnul se despica şi spărgea sub mâinile mele nerăbdătoare. Totul a rămas aşa până când, într-o bună zi, li s-a întors un fiu dintr-un oraş îndepărtat şi atunci am aflat de băiatul acesta care nu trecuse mulţi ani să-i vadă. Iar acum venise cu o nevastă şi o fetiţă de şcoală. Nu ştiu ce lucrau el şi nevastă-sa, dar se sculau în zori şi se întorceau acasă spre seară. El se apuca mereu să citească din nişte cărţi groase şi vechi. Ea se plimba, sau dormea, sau îşi bea cafeaua în curte, după ce mânca lăsând farfuriile mânjite să i le spele bătrâna, sau, şi mai des, îşi schimba rochiile fâţâindu-se în faţa unei oglinzi mari. O auzeam tot timpul, oriunde m-aş fi găsit în curtea aceea, repetând neobosită, cu glas ascuţit, că s-a cam săturat şi vrea să se distreze şi că ea nu e servitoare, să calce şi să crească plozi, şi că prietenele ei de facultate au norocul pe care ea nu l-a avut niciodată şi au şi casă, şi maşină, şi se plimbă prin toate staţiunile, şi că îi este atât de lehamite de toate, încât într-o zi o să se urce într-un turn sau pe acoperişul vreunui bloc şi o să se arunce cu capul în jos. Nimic nu pricepeam, mai ales  nu pricepeam muţenia cu care ceilalţi îşi vedeau de treburile lor, lăsând-o să trăncănească şi de ce nu-i spuneau să se arunce o dată cu capul în jos şi doar fetiţa era mai speriată în acele momente, oprindu-se din lecţii. Apoi, după câteva luni, s-au mutat, îi vizitau pe bătrâni o dată pe săptămână, mai adesea doar fiul şi fetiţa. Cam în aceeaşi vreme bătrânul a ieşit la pensie şi după două zile fiul s-a certat cumplit cu el, a plecat trântind uşile şi poarta, pentru că taică-său nu era de acord să ia fetiţa  la el, să se scoale în fiecare dimineaţă la ora cinci, să o ducă la şcoală în partea cealaltă a oraşului, să o ia înapoi la prânz şi tot aşa în câte zile şi luni şi ani de viaţă mai avea. Plecase strigându-i pentru ce ai mai ieşit la pensie, ai să fii inutil, nu eşti în stare să mă ajuţi cu nimic! Mult mai târziu, când se înserase şi stăteau amândoi pe scăunele lângă pragul uşii, l-am auzit pe bătrân spunându-i nevesti-sii sunt obosit, nu mă simt în stare, am făcut tot ce au vrut, dar copiii trebuie să stea lângă părinţi, eu nu mai pot s-o cresc şi s-o dau la şcoală. Iar ea răspunzându-i o singură dată, înainte de a se aşterne între ei orele de tăcere, cât au rămas nemişcaţi în pragul uşii: mamă-sa vrea să se distreze. Am priceput ceva ce mi se întâmplase mai înaintea mutării celor doi, într-o după-amiază caldă, când am intrat într-o odaie căutând ceva, ori pur şi simplu fără rost, nu mai ştiu, că toate au pierit din mintea mea, şi am văzut-o pe nevasta fiului goală, numai cu nişte chiloţi cu floricele mărunte, răsucindu-se în faţa oglinzii, am înlemnit în prag, cu mâna pe clanţă, în timp ce ea se întorcea calmă spre mine, privindu-mă lung, zicându-mi intră, hai, intră, venind până la uşă şi trăgându-mă înăuntru, apoi ducându-se din nou în faţa oglinzii, să se admire, ridicându-şi braţele şi strângându-şi părul într-un conci, coborându-le încet într-o mângâiere a coapselor, urmând cu palmele rotunjimea sânilor, întorcându-se spre mine  într-o legănare leneşă, privindu-mă sfidător, sunt frumoasă, nu-i aşa? îţi place, nu-i aşa? şi zărindu-mi  privirea speriată, probabil îngrozită, să înceapă să râdă, ce, n-ai mai văzut vreo femeie? asta încă nu-i nimic, şi cu aceleaşi mişcări leneşe şi-a scos şi chiloţii înfloraţi, pe care a început să-i învârtă pe un deget înainte de a-i arunca într-un colţ, râzând şi privindu-mă, spune-mi, îţi place? dar chiar dacă aş fi fost în stare să vorbesc, n-aş fi putut vorbi, pentru că privirea îmi înţepenise pe chipul ei, în timp ce mă lăsam cuprins de spaimă. Îmi ardeau obrajii, îmi vuiau urechile, am ieşit de-a-ndăratelea trântind uşa în spatele căreia râsul răsuna sălbatic şi rău, continua să-mi răsune în urechi mult după ce ieşisem din casă, când am vărsat fierea din mine…

Un ţipăt scurt mi-a reamintit că mă aflam în pragul uşii de spital, am văzut-o cum se întoarce prinzându-şi ţâţele cu mâinile, se repede la halatul alb pe care îl îmbracă repezit strigând cine ţi-a permis să vii aici? sau nu ţi-e ruşine, porcule, cine ţi-a permis? sau ceva asemănător, pentru că eram atât de speriat, încât nu eram atent la ce spune, incapabil să mă mişc îi priveam  degetele cu unghii foarte roşii cum se încurcau în nasturi şi butoniere, încercând să încheie halatul mai repede, apoi labele goale au lipăit pe pardoseală şi s-a aflat în faţa mea, o pată albă, mare, înaltă, privirea mi se fixase pe unul din nasturii mari scăpaţi din butonieră, am simţit o palmă pe un obraz, o alta pe celălalt obraz, încă una pe primul. Abia atunci m-am trezit din starea de toropeală şi, ridicând fruntea, i-am văzut ochii verzi, încercuiţi cu negru şi verde, buzele groase foarte roşii, strânse într-o grimasă de răutate şi furie. Am fost atât de convins că merita tot dispreţul meu, încât am privit-o cu o răutate egală, probabil a înţeles, pentru că pe obrazul meu a scăpărat o nouă palmă, la fel de grea, în timp ce-mi zicea, cară-te, porcule! Iar în timp ce mă îndepărtam de uşă, o voce de bărbat întreba cine-i, dragă? şi ea îi răspundea cocoşatul ăla mic şi el din nou, crezi că a văzut şi mai înainte?

(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)