Stelian ȚurleaStelian Țurlea
23.10.2019

Ceva prea dureros să povestească

Fă-ți patul și dormi! – 22

            Am sunat îndelung la ușa apartamentului. Mi-a deschis târziu, renunțasem și pornisem deja pe scări.

            – Tu erai? Credeam că Ligia și-a uitat cheile. Iartă-mă că nu sunt îmbrăcat ca lumea. Nu mi-este bine, ședeam în pat.

            Nu știu ce i se părea nelalocul lui. Îmbrăcase o cămașă albă, cu dungi foarte fine, fără cravată, pantaloni cafenii, un halat lung, tot cafeniu, cu modele chinezești, vizibil vechi, dar foarte elegant.

            – Intră, te rog.

            I-am spus că prefer să-l las să se odihnească.

            – Intră. O să-mi facă bine să mai schimbăm două vorbe.

            Am trecut din nou hotarul spre timpul împietrit care fusese al lui, între  mobilele de culoarea gutuii foarte coapte sau a mierii de tei. M-am așezat pe canapeaua de lemn. El și-a tras un scaun lângă masă. Mergea cu pași foarte mici, încerca să se țină la fel de drept, îl auzeam cum respiră greu. I-am cerut să-mi arate albumul pe fotografii.

            – Care din ele?

            – Oricare.

            A scos dintr-un sertar două albume groase, mi-a întins unul, s-a întâmplat să fie chiar cel pe care mi-l arătase Ligia-cea-subțire-cu-părul-lung-și-negru. Pe celălalt l-a oprit pentru el.

            – Aproape toate fotografiile astea sunt din Cluj, înainte de război și după.

            Dictatul care a sfârtecat Ardealul îl prinsese la Cluj, a plecat de-acolo cu armata care se retrăgea.

            – Vrei să-ți spun ce s-a petrecut atunci cu adevărat? Să-ți vorbesc despre toți oamenii care au avut de-a face cu Dictatul, despre cei atât de mulți care au suferit pe nedrept? Nu mi-ar ajunge o săptămână. Întâmplarea a făcut să-i cunosc destul de bine pe Valeriu Pop și pe profesorul Mihail Manoilescu, să nu-mi fie străini mulți care făceau parte din Consiliul de Coroană, să fi avut relații bune cu șefi ai armatei. Arbitrajul impus de puterile Axei, pe care nu noi l-am cerut, nu putea fi respins cu niciun chip, era un act implacabil. Lumea întreagă era o mocirlă răvășită. Erau prea mulți porniți împotriva României și dornici s-o sfâșie. Prietenii vechi din Apus erau prea departe și prea slabi, dacă nu învinși. Nu știusem să ne asigurăm, în timp, măcar o portiță de retragere. Ungurii erau gata să dea năvală și pregătiseră o nouă descălecare a urmașilor lui Attila, Almos și Arpád. Armatele rusești se masaseră la frontiere și chipurile protestaseră deja pentru nenumăratele hărțuiri ale soldaților ruși, care, nu-i așa, nu puteau fi tolerate. Așteptau un semn să se reverse și ei peste țară. Rușii voiau să ajungă mai repede în Balcani și numai Gafencu știe cât a pătimit în misiunea sa la Moscova, cu chemări în miez de noapte să i se înmâneze așa-zisele proteste. Bulgarii erau încredințați că se pot răzbuna pentru pierderea Cadrilaterului. Nici măcar iugoslavii nu mai erau siguri, pentru că ideea întregirii Banatului le luase deja mințile unora. Toate țările care au fost invadate în ultimul război au avut deschisă o cale pentru retragere, pe unde au revenit mai târziu în forță – și Franța, și Norvegia, și Polonia, și Grecia, și Rusia. România era complet încercuită. Ribbentrop și Ciano nu-i chemaseră la Viena pe români să negocieze, cum se anunțase inițial, ci să le comunice o hotărâre defavorabilă lor. S-au purtat rece, tăios, cu ostilitate fățișă, nici măcar cu profesionalismul medicului care îți amputează un picior, pentru a te menține în viață. Ei dictau. Au cerut un răspuns în trei ceasuri, iar Consiliul de Coroană, adunat de urgență în toiul nopții, și-a dat consimțământul, pentru că nu putea face altminteri. Maniu însă a îndemnat la rezistență și luptă în Ardeal. Oricât de înălțătoare mi s-ar părea această soluție eroică, am privit-o din prima clipă ca pe o demagogie patriotică inutilă și ineficientă. Nu exista, în acele momente, alternativă, pentru că nu existau soluții. Nu mai era nimeni alături de noi. Nu era nimeni gata să ne sară în ajutor. Respingerea ultimatumului de la Viena ar fi însemnat război, iar războiul ar fi dus la ocuparea întregului teritoriu național. Rezistența ar fi durat doar câteva zile și s-ar fi sfârșit într-o baie de sânge înfiorătoare și cu destrămarea țării. Așteptau ca fiarele hămesite exact această decizie ca să se repeadă să sfâșie, să sfârtece, să ucidă. Oricât de bine era pregătită, armata nu putea face față unor atacuri concomitente la frontierele din apus și din răsărit. Soldații ar fi fost învinși în cele din urmă și făcuți prizonieri. Conducerea politică și militară ar fi încăput pe mâini dușmane. Țara ar fi  rămas fără rege, fără guvern, fără armată și fără teritoriu. Războiul ar fi bântuit în voie. Elementul românesc ar fi fost exterminat sau împrăștiat în toate zările, cum s-a întâmplat în Basarabia și în Bucovina.

Îl aprobam pe Valer Pop care spunea cam aceste lucruri la radio, în seara lui 1 septembrie, la nici o zi după ce se întorsese de la Viena, cu speranța că va pune capăt agitației dăunătoare pentru rezistență armată în Ardeal. Oamenii plângeau ascultându-l. Unii l-au înjurat, dar nu exista ieșire. În clipe dintr-astea îmi aminteam de-o vorbă a lui I.I.C. Brătianu: un diplomat trebuie să încerce să aplaneze incidentele existente, nu să genereze altele noi. În acel sfârșit de august ’940, România nu avea de ales. Retragerea armatei române din Ardealul de Nord-Vest a creat o stare de fapt, care nu echivala cu o stare de drept. Liderii țării știau că pot reexamina întreaga chestiune, potrivit rezultatului arbitrajului și că au putința să-l repudieze, când împrejurările militare și politice vor îngădui un asemenea gest. Dacă n-au arătat-o încă, arhivele vor dezvălui cândva că vor fi existat note secrete sau rapoarte întocmite în acest sens. N-am înțeles de ce, imediat după război, cei care au participat la semnarea de la Viena au fost arestați pentru rolul lor tragic. Ar fi trebuit, potrivit acelei mentalități, să fie acuzați și toți liderii politici care au permis, prin politica lor din anii dinainte, să se ajungă acolo. Adică întreaga clasă politică românească. Asta ar fi fost prea de tot.

Dar lucrurile se lămuresc dacă îți voi spune că era mâna rușilor, cum va fi mulți ani după război, în mai toate deciziile din România. Dacă eu nu mai am timp, tu vei apuca vremurile în care toate acesta se vor spune fără teamă. Va veni o zi când se va putea vorbi despre toți oamenii care au făcut ceva pentru țară, chiar dacă aprecierile lor vor fi fost la un moment anume greșite, dar care au sfârșit în pușcărie, la Canal, într-o groapă comună sau în exil pentru că ideile lor nu se potriveau cu ale turmei inculte ce preluase puterea. Are vreun rost să judeci, de pe poziția asta, 30 august ’940, care a fost cu adevărat ziua cea mai neagră a istoriei românești? Cine hotărăște și cu ce drept?

            Armata română era pregătită, așteptând deciziile. La Cluj, fusese adus de la Turda, să asigure ordinea, regimentul de blindate al Diviziei 1. Observau de pe dealul Feleacului. În apropiere, magazinul unui negustor de arme român fusese asaltat de unguri, pregătiți să devasteze și să se înarmeze fără bani. Un răpăit de foc de mitralieră în aer le-a reamintit că încă trebuie să țină cont de niște reguli și i-a risipit ca pe șoareci. Vedeam totul de pe terasa casei cu glicină. Am știut ce va urma. Mi se spunea că românii nu erau lăsați să intre să lucreze la fabrica de țigări. A fost trimis un tanc în apropiere, care și-a rotit de câteva ori, amenințător, turela. A fost de ajuns ca muncitorii să fie primiți în fabrică. Și câteva zile mai târziu cine îi va mai proteja? Într-una din piețe li s-a interzis accesul, pentru un număr de ore, românilor. Ce rost avea o asemenea discriminare? Peste noapte aproape au apărut mulți unguri străini de oraș. Care avea să fie rolul lor după aplicarea dictatului? Ani la rând vecini sau simpli cunoscuți păreau că se pot înțelege sau măcar să-și ducă traiul împreună. Brusc, nu se mai putea; cum oare? Armata română nu putea rămâne pe poziții decât foarte puțin. Rolul ei era să asigure ordinea și să permită trecerea pașnică a autorității. Ungurii exultau și, de la distanță, proferau amenințări. Propaganda oficială a fost intensificată la maximum, în câteva zile. Au fost tipărite timbre comemorative, s-au pus în vânzare batiste ce aveau imprimate desene ale statuii Sfântului Ștefan, culorile drapelului ungar și inscripția “Ardealul a revenit”. În seara dinaintea sosirii lui Horty, sute de persoane au fost arestate și duse la Închisoarea minorilor, cei mai mulți pentru singura vină de a fi aparținut unei “națiuni infidele”. Horty a venit în oraș într-o vineri, 15 septembrie, la amiază, cu un tren care a întârziat, și a apărut în fața mulțimii de oameni masați în spatele catedralei Sfântul Mihail călare pe un cal alb. De pe aproape toate clădirile înalte, de la ultimul etaj până pe trotuare, curgeau drapele ungurești, cusute de zor în serile dinainte. Călcai pe drapele. Era o zi caldă, dar de vreo trei ori ropote de ploaie i-au udat pe cei înghesuiți pe străzi și în piețe. Atunci tanchiștii români au ambalat motoarele și au făcut cale întoarsă. Ce a urmat e prea dureros ca să-ți spun acum.

            Povestea greu, cu multe pauze, în care i se auzea respirația ca un șuier slab, sigur era obosit, sigur ar fi fost mai bine să-l las să se odihnească, dar nu mă lăsa să plec, iar în privirile lui vii se vedea că-i făcea atâta plăcere să povestească, încât eram hipnotizat, ascultam o lecție cum nu mi se mai rostise vreodată. Cuvintele mele, dacă au fost, nu mi le amintesc. Se făcuse târziu. I-am urat până la urmă sănătate, privindu-l în ochii de un albastru pătrunzător.

– Mulțumesc, am nevoie, a spus.

Nu l-am întrebat nimic de Ligia-cea-subțire-cu-părul-lung-și-negru. Toată seara nu mă gândisem decât la ea.

(din romanul „Fă-ți patul și dormi!”, Editura Pro, 1997)

(sursa foto: editiadedimineata.ro)