Stelian Țurlea Te voi răpi la noapte! – 1
Mă gândeam că Arunc-o pe soră-mea din tren! o să fie un succes nebun, cum îmi spusese editorul, cu lansări succesive, de-o să mă doară mâna de câte autografe o să semnez, cu interviuri la toate televiziunile, în ziare şi reviste, cu invitaţii la talkshow-uri, tiraje succesive, o glorie mai ceva ca a Mihaelei Rădulescu cu cartea ei despre nimicuri. Mă gândeam c-o să ajung Sandra Brown mioritică, nu alta! Cu un dram de noroc, avea să mă caute şi Andrei Boncea de la Media Pro Pictures să încheie un contract pentru transformarea cărţii în scenariu şi pe urmă în film! N-am nicio vină c-am fost atât de naivă şi-am crezut totul, nu mai scrisesem vreo carte şi habar n-aveam ce se întâmplă după aceea.
Acum aş putea să spun că nu se întâmplă mare brânză, iar toate vorbele despre succes şi glorie sunt aiureli. Sau amăgiri. Dacă nu e careva cu putere direct interesat, nu se face nimic. Cine te citeşte mai mult se uită chiorâş la tine, doar că nu te-ntreabă ce-ai vrut să spui, dar mai degrabă nu te citeşte fiindcă nu interesează pe nimeni ce-ai scris. Iar prietenele care se catadicsesc să-şi arunce ochii pe câteva pagini, probabil că închid repede cartea să nu facă icter şi nu-şi schimbă părerea dinainte definitivă că au dat peste un roman prost! Sunt atâtea distracţii pe lumea asta, televiziune, filme, fotbal, table, bronz la solar, internet, spartul seminţelor, bârfele că mă întreb de ce editorii ăia atât de mulţi îşi mai închipuie că mai citeşte cineva cărţile lor. Poate şi d-asta au apărut cărţile-audio, mergi cu maşina, bagi CD-ul cu vocea autorului sau de regulă o voce mai plăcută de actor care îţi citeşte cartea, până ajungi la destinaţie ai bifat-o. Asta da, ispravă! Cei mai mulţi sau cele mai multe preferă cărţile ecranizate, nici nu le mai deschid, văd titlul şi spun că au citit şi ce bine a jucat cutare actor în cartea asta. Să mai spun că nimic nu se compară cu scotocitul prin magazine după chilipiruri sau cumpărăturile pe internet? Pentru astea bag mâna în foc că nu există rival!
N-aveam nicio pretenţie să mă abordeze vreunul dintre scriitorii ştiuţi şi să-mi spună: măi, fato, ai scris o carte aşa şi pe dincolo, îmi place sau nu-mi place, dă-i înainte sau las-o baltă! Nu fac parte din lumea lor şi nici n-o să fac vreodată. Dar mă gândeam că măcar colegii de serviciu or să şi-o smulgă din mâini, n-or să adoarmă până n-o dau gata şi pe urmă să te ţii telefoane şi discuţii până se crapă de ziuă! N-a sunat decât Yvona, mult după miezul nopţii:
– Sper că nu dormi! Eşti o scumpă că m-ai băgat în cartea ta!
– Ştii că… am început eu să bâigui, gata să mă scuz că nu era cine ştie ce personaj.
M-a întrerupt:
– Las’ c-am înţeles! Apropo de nu ştiu ce, să-mi păstrezi camera aia liberă, nu se ştie niciodată.
– Iar s-a făcut Puiu nemernic?
– Bate-te peste gură! E totul minunat! Dar nu se ştie niciodată cu bărbaţii ăştia… M-am fript de multe ori.
Ea credea că vorbeşte despre cartea pe care tocmai o citise.
Pe urmă a mai fost şefa, care m-a chemat la ea în birou şi, în loc să mă ia la rost că nu terminasem nu ştiu ce anchetă, cum mă temeam, mi-a zis:
– Nu scrii deloc rău! Dar televiziunea parcă e altfel…
Mare compliment din partea ei!
Şi totuşi de la cartea abia publicată mi s-au tras toate câte au urmat. Când i-am dat-o soră-mii Ilona, a făcut ochii cât cepele şi a izbucnit:
– Ştiam eu! Vrei să mă faci de râs în faţa lumii!
Nu era chip să-i scot prostiile din cap. După ce l-a auzit la Protv pe Omul care aduce cartea spunând că de foarte multă vreme nu l-a mai scos din fire un personaj aşa de al dracului ca scorpia asta veninoasă de Ilona, am crezut că mă ucide. Abia atunci s-a apucat s-o citească. Dar după ce a citit-o, a fost atât de entuziasmată, că m-a făcut şi pe mine să revăd pasajele în care o descriam, eram convinsă că greşisem pe undeva.
– Am găsit un editor grozav! spunea. Trebuie neapărat să stai de vorbă cu el.
Ce nevoie mai aveam de un editor din moment ce cartea se tipărise?
– Ce tipărire visezi? a strigat Ilona. Câteva sute de exemplare nu-nseamnă tipărire, e ca şi cum ai arunca banii pe fereastră. Trebuie să invadăm piaţa şi omul tău nu e-n stare, n-are putere economică. Pe când ăl de care-ţi vorbesc… Nici nu ştii! Nu e doar un editor grozav. Se ocupă şi de publicitate. Iar acum a obţinut licenţa să-şi facă o televiziune şi vrea să facă şi filme. Îţi dai seama? I-am şi vorbit de cartea ta care ar putea ajunge un film de succes. Ne-am umple şi el şi noi de bani.
– Cum adică i-ai vorbit?
Presimţeam că mă bagă în cine ştie ce dandana.
– Cum să nu-i spun dacă e şeful meu? A, nu ştii, n-aveai de unde, că e treabă de-o lună, sunt consilier juridic la firma asta a lui, de fapt, mâna lui dreaptă.
– Ilona, nu m-am gândit niciodată c-o să obţin bani din cartea asta.
– Foarte rău! Eu m-am gândit!
– Şi n-am de gând să mă dau pe mâna niciunui neavenit să…
– Unu, nu e un neavenit, m-a întrerupt ea năvalnic. Doi, dacă mă bag eu în afacere, îţi dai seama că nu-i o joacă. Trei, am vorbit deja cu editorul tău, despre care habar n-aveai că e cu-n picior în groapă, şi i-am cumpărat drepturile pe cartea asta, l-am îmbrobodit atât de uşor că mă gândesc că mi-ar fi dat-o şi gratis, doar să amintesc pe undeva că prima ediţie a apărut la editura lui de trei lei. De fapt, voia să-i iau de pe cap cheltuielile cu difuzarea tirajului lui de rahat, că n-a ajuns în nici a suta parte din librării. Cum să afle lumea de noi, dacă abia de-a tipărit o mână de exemplare?
- Cum adică noi?
– Uite-aşa! Trebuia să m-aştept c-o să-mi pui beţe-n roate! Mereu ai fost roasă de invidie, asta e! Nu poţi suporta să ajung vedetă şi să am succes!
Chiar nimic nu înţelegeam, dar n-aveam cu cine vorbi, era o harpie gata să mă sfâşie pentru ceva ce nici măcar nu făcusem. Sora mea vitregă! De când mă ştiu, urmărise să nu cumva să i-o iau înainte, să fiu mai frumoasă, mai curtată, mai iubită, simțea că se îneacă de ziua mea, când primeam în dar nişte flecuşteţe pe care ea nu le avea, sau când mi se oferea un premiu sau mi se făcea un compliment după care tânjea. Mi-a fost greu să aflu ce o mâniase într-atât, iar când am aflat, nu ştiam dacă să râd sau s-o dau cu capul de toţi pereţii. Îşi pusese în gând că editorul sau producătorul pe care îl găsise ea va finanţa fără doar şi poate un film în care ea avea să joace rolul principal, sau unul din rolurile principale, care îi va aduce gloria mult aşteptată.
- Tu eşti sănătoasă, Ilona?
– Cât se poate de sănătoasă! Nu ştii ce putere are omul ăsta! Şi nu ştii că m-am angajat la firma lui şi că-mi mănâncă din palmă. Dacă vreau să joc în film, o să ceară să joc în filmul lui! Mama e sigură-sigură c-o să ajung o vedetă şi se gândeşte deja cu ce-o să mă-mbrac la premieră.
– La ce? am sărit eu ca arsă.
– La premiera filmului. O să chemăm sute de persoane, toată lumea importantă din ţara asta!
Era clar. Dacă se vârâse şi maică-mea pe fir, n-o să mai am zile liniştite.
Scurt pe doi. N-avea rost să-mi mai bat capul. Să joace!
Dar lucrurile nu erau atât de simple. Aveam şi eu un rol, ba chiar unul serios, încât biata mea soră, prima oară în viaţa ei, începea să-mi facă curte de-a binelea şi să se gudure pe lângă mine. Devenisem importantă.
(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)
Foto autor: Cristina Ţurlea
