Stelian Țurlea „Colonia (aproape ca un blues)” – 18
Mi-am zis că ar fi foarte bine să scriu un mesaj pe o bucată de hârtie colorată, ceva de genul „Îmi place de tine” sau „Eşti foarte frumoasă” şi să i-l trimit Laurei. Fiica nu ştiu cui. Citisem că fetele sunt impresionate de biletele de felul ăstora, doar că nu cad pe spate. Nu trebuia să fie multe cuvinte, nici să fie totul explicit, doar ceva drăguţ, altfel ar fi dat de bănuit şi ar fi crezut că o provoc cumva sau fac mişto de ea.
Şedea la vreo două bănci distanţă de mine şi am reuşit să-i trimit biletul, găsisem o hârtie roz mototolită şi mă străduisem o groază s-o netezesc şi să fac să mai dispară din cute. Era simplu să-i transmit biletul, toată lumea făcea asta şi nimeni nu era curios să întrebe ce-i cu el, fusesem şi eu poştaşul de câteva ori. I l-am trimis după ce-i surprinsesem privirile şi i-l arătasem, dându-i de înţeles că e pentru ea şi a zâmbit cum speram s-o facă. Părea foarte curioasă. Dar pe urmă n-a mai reacţionat în niciun fel, nici n-a răspuns, nici nu s-a mai uitat la mine, îşi găsea de lucru cu cei din jur şi râdea tare, mă şi întrebam cum de nu-i cere să se liniştească Ania/Tania sau cine-o fi fost în ziua aia pe scaunele nichelate de bar.
Când s-au terminat orele de joacă, m-aşteptam să-mi spună ceva, dar a plecat repede la braţ cu alte două fete, vorbeau tare şi râdeau întruna, chicoteau enervant şi n-am avut curaj să merg după ele. N-avusese niciun efect biletul meu. Am fost trist toată seara şi toate mi se păreau strâmbe. Cred că noaptea aceea a fost prima în care am visat că umblu de mână cu o fată şi o sărut, nu ştiam cum s-o facem, ni se loveau dinţii atât de tare că m-am trezit de scrâşnet.
Dar a doua zi, când n-aveam şcoală, mi s-a luminat lumea. Am întâlnit-o chiar în timpul dimineţii, într-un loc pe unde mai fusesem şi când a apărut mi-a trecut prin cap că o făcuse special pentru că mă văzuse prin locul acela. Era în nişte blugi foarte scurţi roşi, plini de franjuri, cum se purta, şi o bluză roşie înnodată în dreptul buricului, sigur aleasă dintre cele mai strâmte pe care le avea, să se vadă cum pocneşte pe sâni. Nu m-am putut abţine să nu mă holbez şi părea încântată de efectul stârnit. Îşi unsese buzele şi străluceau, ochii căprui şi-i umbrise cu o urmă de rimel, cât să-i facă şi mai vii.
– Aşa, a spus, convinsă că silaba asta e destul şi dacă nu-nţeleg sunt un prost.
Nu-nţelegeam.
Sau mai degrabă îmi închipuiam atâtea, că nu mai ştiam care-i răspunsul corect, mă simţeam stânjenit şi nu-mi găseam vorbele. Pentru un băiat care abia apucase să spună în faţa tuturor că vrea să-i calce pe urme lui taică-su era de râsul lumii să nu-şi găsească cuvintele.
– Eşti tare frumoasă, am zis, convins că ies din clinci.
– Ştiu, mi-a replicat sec.
Mi-a închis gura. Aşa că o vreme am mers lângă ea tăcut. Sigur i-a trecut prin cap că-s un tolomac.
Pe urmă m-am trezit şi-am început să-i povestesc una, alta, chiar nu mai ţin minte, chestii despre care citisem că se spun în momente dintr-astea, când te pregăteşti să dai gata o fată, adică nu istorii războinice de băieţi, nu stârnesc interes, nici să mă dau grozav, nici să-i pun ei întrebări şi s-o plictisesc, s-o arunc în ceaţă. Doar să creez atmosferă. Sigur a mers. Am simţit-o dornică să asculte. Se apropia din când în când de mine şi mă atingea cu umărul, ca din întâmplare. Se oprea din când în când şi mi se uita în ochi, dând din cap. Mă sfredelea. Îşi dădea la răstimpuri părul pe după ureche, să mă îmbăt de profilul ei. Avea stofă.
Ne-am aşezat pe nişte smocuri de iarbă şi cred că am continuat să-i spun câte-n lună şi-n stele.
După care am simţit că mă-nvăluie o căldură din interior, m-am oprit din vorbit şi doar mă uitam la ea şi cred că i se întâmpla acelaşi lucru, pentru că a spus:
– Eşti haios.
S-a apropiat, mi-a mângîiat cu o mână părul la tâmple şi m-a sărutat scurt, pe urmă încă o dată şi după un timp încă o dată. Şi gata.
Sigur nu mai aveam nevoie de nimic pe lume.
– Zi-mi că sunt cea mai drăguţă fată pe care o ştii!
– Eşti!
– Sunt mai drăguţă decât tot ce-ţi închipuiai în visele tale!
– Cea mai drăguţă!
– Şi ce-ai face pentru mine?
– Orice!
– Nu te cred!
N-o convingeam.
– Sunt sigură că m-ai urî.
– Ce spui?
– Dacă ţi-aş cere să faci ceva pentru mine, sigur m-ai urî!
– De unde-o scoţi?
– Sigur m-ai urî!
Dar n-aştepta răspuns. Nici nu mi-a spus ce mi-ar cere, mă lăsa să mă frământ.
Pe urmă au trecut alţii pe lângă noi şi nu mai avea rost să stăm pe tăpşanul ăla. Ne-am ridicat şi ne-am plimbat din nou. Şi cam asta a fost tot.
Nu i-am mai trimis bileţele, nu mai avea rost. Nici nu i-am cerut vreo întâlnire, ne vedeam pur şi simplu în zilele libere unde ne întâlnisem prima oară. Era plăcut să mă văd cu ea şi trebuie să spun că eram într-un fel mândru, era tare frumoasă, lumea se uita la noi şi-mi închipuiam că jinduiau după momente cu ea mulţime de băieţi mai mari ca mine. Le vedeam privirile invidioase, dar nu mi-a zis unul dă-te mai încolo.
Îmi bătea inima nebuneşte înainte s-o văd, mă linişteam, după aceea îmi bătea din nou nebuneşte, iar nopţile am visat-o mereu în bluza ei roşie care pocnea peste sâni, nimic altceva, mai ştiam că pe dedesubt era goală, nu reuşeam s-o ating, simţeam că-mi pierd suflul de dorinţa s-o ating, dar mâna mea mângâia doar aerul.
Sigur avea aproape cincisprezece ani, adică era mai mare cu aproape un an, dar nu-mi păsa.
(Va urma)
(Fragment din „Colonia (aproape ca un blues)” de Stelian Ţurlea. Editura Vremea, 2015)
