Ce n-am putut să văd

Martorul – 13

Fulgeră foarte puternic. Fata se sperie. Stă să plângă. N-o înţeleg, totul trece, mai ales fulgerele. Deşiratul întinde mâna spre ea şi o cheamă în mijlocul camerei, să danseze.

„N-o să-ţi mai fie frică. O să uiţi.”

Îl urmează. O strânge în braţe zdravăn, ca şi cum s-ar teme să nu-i scape. Le privesc umbrele contopite, lăţite pe întreg peretele cu uşa. Ceilalţi caută în coş după altă sticlă, se căznesc să-i scoată dopul. Cel cu umeri laţi mă vede privindu-i. Îmi face semn să mă apropii. Insistă. Îmi dă să beau şi refuz. Se uită la mine cu ochi tulburi şi îmi întinde sticla. Iau o înghiţitură şi revin la locul meu. N-am văzut fulgerul, dar tunetul şi trăsnetul au fost atât de aproape, încât mi-au ţiuit urechile. S-au ţinut lanţ, câteva. Am înlemnit câteva clipe cu ochii spre uşa de la intrare pe care o acoperea umbra celor doi care dansau. Speriată, fata se lipise şi mai tare de el.

O învelise pur şi simplu în braţele lui lungi. Palmele i se plimbă pe spate, îi coboară pe coapse, i se rotunjesc pe fese, pe care le strâng ca în căuş. Îşi apleacă puţin fruntea şi buzele umede i se lipesc de umăr, urcă pe gâtul subţire spre ceafă, prind colţul urechii. Atunci ea se scutură, îl împinge să scape din strânsoarea mâinilor ca nişte picioare lungi şi subţiri de păianjen, îl îmbrânceşte. E speriată. Reuşeşte să-i scape din mâini, dar în zvâcnitura înapoi se loveşte de mine, se întoarce, mă vede, e surprinsă, dar în aceeaşi clipă surprinderea i se amestecă cu teama şi oroarea pe care le-am întrezărit de atâtea ori în ochii ei. Se dă înapoi, se împiedică de picioarele deşiratului care înaintase după ea, cade, o prinde să nu se lovească de tăblia patului, dar în mişcarea fără echilibru se prăbuşesc amândoi pe patul îngust acoperit cu macat aspru. De-a curmezişul. Câteva clipe rămân nemişcaţi, uluiţi de căderea bruscă, ea pe jumătate sub el, cu picioarele atârnând şi mâinile întinse în lături. Apoi, ca împinse de o forţă pe care nu o ştiu, mâinile lungi o cuprind iarăşi, o încleştează, alunecă încet pe unul din sâni, pe coapse, pe pulpe şi înapoi, în timp ce buzele i se lipesc de gâtul subţire. Se zbate şi încearcă să se ridice, dar bărbatul deşirat se răstoarnă cu totul peste ea, nu-i mai văd palmele cum continuă pe trupul ei alunecarea pe care doar o bănuiesc după mişcarea cotului şi a braţelor. Capul ei se leagănă într-o parte şi în cealaltă, mâinile împing în umerii lui, încercând în zadar să-l ridice. Geme spunând nu, de mai multe ori, cu glasul înecat în plâns şi atunci înţeleg că nu mai este un joc. Ceva ca o furie îmi plezneşte sub frunte, mă aplec, îl prind de cureaua lată şi, cu toată forţa de care sunt în stare, îl ridic. Se uită la mine foarte uimit, cu ochi bulbucaţi şi miopi, ca şi cum nu m-ar vedea. Ochelarii cu ramă subţire îi căzuseră undeva către marginea dinspre perete a patului. Mă îmbrânceşte cu scârbă  şi se întoarce spre ea. Îl trag din nou de curea, se întoarce cu o sclipire de ură în ochi, mă îmbrânceşte din nou şi mă loveşte cu pumnul. Îl lovesc şi eu în burtă, se îndoaie de durere şi înjură. Din dezdoirea înceată ţâşneşte pumnul său strâns care mă izbeşte în bărbie, mă trimite în uşă, capul îmi loveşte lemnul tare, multe steluţe nemaipomenit de mărunte îmi joacă în faţa ochilor, dar mă ridic cât pot de repede. Capul îmi plezneşte de furie şi braţele îmi tremură de încordare. Aşteaptă să mă apropii. Dar şi ceilalţi doi care urmăriseră totul fără o vorbă s-au ridicat şi se apropie. Nu-i bag în seamă, ura care m-a cuprins se îndreaptă toată spre deşiratul cu ochii bulbucaţi. Îmi reped piciorul să-l lovesc în boaşe, dar se fereşte la timp şi-l nimeresc în genunchi. Urlă de durere şi înjură din nou, dar când încerc să-l lovesc din nou cu pumnii, mă împiedic de piciorul unuia din ceilalţi doi şi mă întind pe duşumelele cu noduri. Întotdeauna când sunt cuprins de furie sunt foarte agil. Mă ridic imediat, sprijinindu-mă de patul îngust. În acelaşi timp se ridică şi fata, foarte speriată, şi se  retrage spre perete. Sunt toţi în jurul meu, încolţindu-mă. Timp de o clipă, cât flacăra unui fulger luminează încăperea, le zăresc privirile tulburi şi înrăite de băutură. Înainte ca vreunul să facă vreo mişcare ea spune zău băieţi, hai să ne întoarcem, e târziu, hai să mergem acasă, prelingându-se spre uşă. Cel deşirat uită de durerea din genunchi, i se aşează în drum, nu se poate încă, zice, nu auzi cum toarnă cu găleata? nici nu te-am futut. Încerc să fac un pas spre ei, cel gras mă loveşte zicând cum îndrăzneşti, mă, pocitanie, să dai în ficatu’ omului? Îl lovesc cu capul, aud un horcăit scurt, dar în acelaşi timp celălalt mă prinde de braţ, mi-l răsuceşte, ceva pârâie şi o durere groaznică îmi înfierbântă umărul. Arde-l acum, zice, iar fălcosul cu buze unse mă izbeşte cu pumnul în piept şi în burtă, o dată şi încă o dată, mi-e imposibil să mă îndoi de durere din cauza braţului răsucit, dar icnituri pline de fiere şi leşin mi se urcă în gât. Spectacolul nu s-a terminat, mai spune cel lat în umeri, n-ai vrea să vezi ceva frumos, aschimodie? o să-ţi placă. Îmi răsuceşte braţul, mă trage după el spre colţul în care stătusem la început, din cealaltă parte a apărut fălcosul cu o funie murdară, a petrecut-o peste pieptul meu, peste braţele răsucite la spate  şi peste fierul gros al tăbliei patului, legând strâns de mai multe ori, deşi mă zbăteam cu puteri îndoite de furia care-mi creştea sub frunte, apoi au făcut nod. Fălcosul a rânjit la mine, bă, pocitanie, te pisez, dacă vreau şi m-a lovit fără rost, m-am cutremurat de furie, de durere, de neputinţă, am început să mă zbat, dar eram prea strâns legat, nu reuşeam decât să zgâlţâi patul, un frig şi o căldură se amestecau în tot trupul meu, înaintau încet către umeri, de-a lungul gâtului, către capul care-mi părea şi mai mare, ca umflându-se, în timp ce mă zbăteam şi atunci, întorcându-mi privirea înroşită de furie, am văzut-o din nou, şi mai speriată, dându-se uşor înapoi dinspre uşă, paşii îi erau nesiguri, i se vedeau muşchii încordaţi sub rochia vişinie, cu buline mărunte, ca nişte stropi de lumină, care provocator i se lipea de trup, dându-se înapoi nesigură, neştiind ce se întâmplă, dar presimţind, temându-se să nu fie adevărat, paşii devenindu-i şi mai nesiguri, uitându-se fix doar la bărbatul înalt, care înainta spre mijlocul încăperii şi spre ea, ca şi cum ar fi vrut s-o vadă mai de aproape cu ochii săi miopi şi bulbucaţi, înaintând cu mâinile lungi ca nişte picioare de păianjen atârnându-i pe lângă trup, în timp ce, cu paşi mici, ea se retrăgea din calea lui, se împiedica într-un nod din duşumeaua cu scânduri late, aluneca pe spate şi în aceeaşi clipă el ţâşnind s-o prindă în braţele lui lungi, dar totodată căzând amândoi pe păturile întinse spre perete, şi după o clipă ori mai multe, el încercând s-o supună şi ea zbătându-se, dar acum nu ca înainte, ci cu mare spaimă, strigând şi muşcându-l de braţe şi de umeri, încât nu ştiu cine se zbătea mai tare şi cine urla mai tare, dar înţelegând imediat că el era mai puternic, deşi nu părea s-o stăpânească cu totul, începea să-i desprindă nasturii rochiei cu buline ce se înşirau de la piept la poale, apoi smulgându-i-i pur şi simplu şi, înţelegând toate astea, să mă cuprindă panica şi pe mine şi să-mi reiau zbaterea, inutilă şi a mea, legat de patul greu, îmi era imposibil să mă mişc, simţeam cum mi se umflă capul, cum îmi plezneşte durerea sub frunte şi creşte şi creşte şi alt val de durere îi urmează, crescând la fel, acoperind totul cu durere, o urmăresc cum strigă în zadar zbătându-şi capul într-o parte şi în cealaltă, cu mare iuţeală, nu, te rog, nu, nu fă asta, nici nu-i mai zăresc chipul, doar o fluturare de păr, în timp ce trupul e ţintuit, încearcă să se ridice şi iar e ţintuit, cu fiecare mişcare a ei el reuşind să-i dezgolească umerii, sânii în care îşi cufundă capul, nu, te rog, nu, strigă, şi atunci fălcosul se apropie cu rânjetul său tâmp şi unsuros, se aşează în genunchi pe pătură, îi priveşte un timp, apoi îi prinde mâinile pe care i le aduce deasupra capului şi atunci ea aproape nu mai poate mişca, doar pieptul şi-l saltă uşor, cu fiecare mişcare se dezgoleşte şi mai mult şi înţelegând asta, strigă, vă rog nu-mi faceţi asta, în timp ce rânjetul fălcosului i-a cuprins toată faţa, aşa, acuma-i bine, zice, arde-i-o, dar ea strigă din nou, aproape urlă, nu vreau, nu vreau să-mi faceţi asta, şi atunci, chiar atunci, urlu şi eu, vreau să urlu şi eu, simt că urlu şi eu, deşi ştiu că urletul este doar în capul meu, străbătut de valuri de durere înecate în alte valuri de durere care îmi împăienjenesc ochii, încât aproape că nu mai văd şi nu mai sunt sigur dacă umbra care se zbate e fata brunetă şi nu mai sunt sigur dacă l-am văzut sau nu pe fălcos ţintuindu-i mâinile, simt că mă legăn dintr-o parte în alta, deşi sunt legat fedeleş, nu-i mai aud, nu-mi mai aud nici respiraţia, nu mai ştiu dacă mai răsuflu sau nu, mă cuprinde panica, durerea pocneşte, dispare, pocneşte, dispare, vreau să mor, nimic altceva nu există, decât durerea, nici eu chiar, deşi încă înţeleg că eu sunt cel care simte durerea, eu sunt cel pe care îl ameninţă, îl scormone, îl sfâşie, îl spulberă, până în clipa în care totul pocneşte într-o lumină orbitoare, arzătoare, care distruge totul, după care mă prăbuşesc în beznă.

(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)

(sursa foto: http://atlas-geografic.net)