Stelian Țurlea Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 18
Ar trebui să m-apuc să citesc povestea, să văd câte se brodesc ca acolo. Mi-a citit-o maică-mea când eram mic, dar e o viaţă de-atunci, am uitat tot. Ce-mi amintesc e că-l călăreau pe bietul Greuceanu până-l cocoşau.
Dacă stau să mă gândesc bine, va trebui să fac faţă curând unei noi încercări. Mai am mult până să scap de necaz. Fraţii Matache au fost trei. Fiecare avea câte-o nevastă, care de care mai afurisită.
— Numai Prâslea şi Cel Mijlociu, mă corectează Dorel. Celui Mare i-a murit nevasta demult. De-atunci a rămas cam scrântit, vorbeşte-n dodii şi susţine că totul e-al lui, chiar şi averile făcute de fraţi.
O fi ştiind el ceva. Rămân două neveste. De una am scăpat. Dacă şi-a doua are aceeaşi dorinţă de răzbunare ca surata ei, om m-am făcut! Mă va căuta şi-n gaură de şarpe, când o să-mi fie lumea mai dragă. Nu-l mai pun la socoteală pe tartorele ăl bătrân, tatăl celor trei fraţi. Lumea zice că a jurat să-mi scoată el singur inima cu ghearele, dacă nu s-o învrednici careva să-mi vină de petrecanie înainte şi să mă scutească de chin. Cum ar fi, o să trebuiască să-i înfrunt şi p-ăştia. E prea târziu să mă-ntreb cine m-a pus să mă vâr în poveste. Alunec mai departe nici nu ştiu cum, asta mi-e sortit.
Dorel a ţinut mereu legătura cu Gheorghiţă, prietenul din copilărie care a ajuns mecanic de locomotivă. Erau să se-nsoare cu două surori gemene, nişte blonde zăpăcite care-au fugit în lume cu vreo trei săptămâni înainte de nunţile programate în aceeaşi zi, la aceeaşi biserică. Nu s-a mai auzit de ele, or mai trăi, n-or mai trăi, or mai fi, n-or mai fi în ţară. Gheorghiţă s-a consolat repede, în mai puţin de-o jumătate de an chiar s-a însurat, are acuma şi trei copii, dar lui Dorel i-a rămas inima la geamăna lui şi holtei e şi azi. Spune că la câte-o băutură Gheorghiţă i se plânge c-a fost un prost, mai bine rămânea şi el holtei, dar e prea târziu să mai schimbe ceva. A fost de când îl ştiu mai tolomac, îl conduceau alţii, până să ia o hotărâre de unul singur, trecea momentul, nu mai avea ce alege. Trăieşte tot în casa lui tată-su, cu familia şi familia soră-sii, alte cinci suflete, şi tot sărac e şi cu frica lui Dumnezeu. Nu prea mai vede pe nimeni în afară de Dorel, e convins că lumea râde de el că nu s-a descurcat în viaţă, nu ştie decât serviciu şi casă, serviciu şi casă.
La o bere, de curând, l-a rugat pe Dorel să mă consulte într-o problemă, n-are curajul să mă revadă el după atâţia ani, am ajuns mare, ditamai poliţistul de care vorbeşte toată lumea, nu se cade să vină şi el pe capul meu. N-ai cum să-l convingi să gândească altfel, dacă i-a intrat asta-n cap.
Se teme să nu fi intrat în vreun pocinog pentru nişte amărâţi de bani. În partea de est a oraşului sunt nişte linii ferate uitate de lume, pe care n-a mai circulat vreun tren de trei decenii. Se termină într-un fost depozit al rafinăriei, nu l-a mai reconstruit nimeni după ce fusese bombardat la război, americanii cu bani plecaseră şi rafinăria – naţionalizată. Nimeni nu se-ncumetă să se ducă acolo, mulţi ani tot cartierul din apropiere îşi arunca hoiturile, pute de trăsneşte, când bate vântul dinspre est intri-n casă, să nu-ţi vină rău.
I-a cerut unul într-o zi să ducă acolo nişte butoaie vechi, nu-l privea pe el aprobarea să scoată locomotiva şi un vagon, două de marfă, el trebuia doar să le ducă. Primea pentru asta leafa pe-o lună, numai să-şi ţină gura. Cum să nu fie de acord?! A făcut două curse pe liniile dezafectate, îi era inima cât un purice, să nu-i sară roţile de pe şine, e periculos rău! Au urcat şi au dat jos butoaiele cu o macara pe care o aşezaseră pe unul dintre vagoane.
I-au dat bănuţul, a fost în regulă. Dar după vreo săptămână i-au cerut să mai facă o cursă şi pe urmă încă una. Şi atunci a mirosit c-ar fi ceva în neregulă, prea se fereau cu toţii, i-au cerut să ducă butoaiele noaptea, se nimeriseră şi două nopţi negre, fără stele, îţi vârai degetele-n ochi.
Într-una din nopţile astea, s-a defectat macaraua, era una improvizată, sau veche, n-are de unde şti, a scăpat din cleşti un butoi care a pocnit de pământ, a-nceput să curgă ceva puturos la culme şi ăi de supravegheau înjurau de mama focului şi le cereau salahorilor să nu atingă nimic. După aia, i-au mai zis să facă un transport, i-a refuzat. Or să se descurce ei, i-au spus. Dar l-au plătit ca şi cum ar fi făcut transportul şi asta chiar l-a pus pe gânduri.
Nu vrea să aibă încurcături, s-a gândit că e mai bine să-i spună lui Greuceanu totul, el o să ştie ce să facă, şi pe vremuri, când băteau mingea pe maidan, ştia.
— Fă ceva, să-l linişteşti, spunea Dorel.
xxx
Nu-i frumos să-mi uit prietenii cu care am bătut maidanul. Mi-am făcut timp să văd ce-i cu depozitul ăla. Dorel a insistat să meargă cu mine.
— Dacă te-ntâlneşti pe drum, de unul singur, cu nevasta lui Matache? Ai nevoie de ajutor.
Am râs, dar l-am lăsat să mă ducă până aproape. Şi să m-aştepte.
Depozitul era mai distrus decât îmi închipuiam din vorbele lui Dorel. Trăiam de-o viaţă în oraşul ăsta şi nu-l văzusem niciodată, nu cred că ştiam că există. Peste ruinele de rezervoare roase de rugină, cioturile de ziduri rămase de la bombardament, acoperite de pământ, arbuşti şi bălării, traverse şi linii ferate interioare, vecinii de mahala aruncaseră an de an gunoaie, moloz, hoituri. Nici la groapa de gunoi a oraşului nu cred că era mai mare împuţiciune. Culmea mi se părea că toată mizeria asta era îngrădită şi nu părea ca sârma ghimpată să fie şi ea de la război.
Am dat să m-apropii şi a răsărit din pământ o matahală cu fruntea teşită, pumni cât capul meu şi braţe enorme dezgolite, să se vadă tatuajele monstruoase care acopereau fiecare centimetru de piele tuciurie. Cu prune în gură, că abia-l înţelegeam, mi-a spus răstit că-i proprietate particulară şi să mă car dracului, dacă nu vreau să am de-a face cu el. Nu trebuia să mă gândesc mult că nu voiam să am de-a face.
Am făcut cale-ntoarsă.
Tot drumul de întoarcere, Dorel nu m-a scăpat o clipă din întrebări:
— Ei? Ei? Ce-ai aflat?
Nu mă credea că n-am ce să-i spun.
Puteam să mă interesez cine a pus mâna pe ruinele alea, că le-a cumpărat sau închiriat, şi aflam ce-are de gând să facă acolo. Unde-s tipi dintr-ăştia plini de tatuaje, aproape sigur e şi-o afacere necurată.
Dar să nu mă grăbesc cu concluziile, încă nu ştiu nimic.
(Fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. http:/www.librariaflacara.ro)
