Ce e adevărat din tot ce gândesc?

Martorul – 29

De o săptămână mă ascund.

Furios pe cele ce s-au întâmplat.

Are rost să mai continuu?

Nu-mi iese din cap ce am gândit mereu, de când mă ştiu. Alerg, mă zbat ori sunt stană de sare pentru că aşa trebuie, nu particip. Greutatea lucrurilor nu se schimbă, indiferent ce fac. Rămân mereu pe dinafară. Indiferenţa e ca o mască pe care, dacă o porţi multă vreme, te sufocă, te împiedică să mai recunoşti lumea. Nici curiozitatea nu mă mai ajută. Trebuie să reacţionez. Cred că am greşit întotdeauna. Nu se poate să rămâi pe dinafară. Ceva te va obliga să încetezi jocul ăsta. Dar atunci toate se dărâmă în jurul meu. Ce să fac? Ce să mai fac?

Am vrut să-i pedepsesc. Am vrut doar atât? Ce se întâmplă dacă sunt pedepsiţi? Nu cu ei, cu mine ce se întâmplă? La asta se reduce totul?

Are rost să continuu?

Ce să fac?

Plouă.

E frig.

Nu mai suport să stau înăuntru, dar străzile sunt goale, doar puţini oameni care se grăbesc înveliţi în mantale, ori sub umbrele. Nimeni nu mai are timp de taclale. S-a pornit vântul, rece şi aprig. Alungă norii, dar cerul rămâne la fel de întunecat. Ploaia măruntă încetează, dar ştiu că va reîncepe, poate chiar astăzi. Îmi târşâi picioarele prin iarba îngălbenită şi udă până la câmpul meu pustiu. Vântul se opinteşte cu furie în salcâmi, îi scutură de apă, le îndoaie crengile, şuieră. Miroase a început de iarnă. E o linişte grea, în care palele de vânt se învârtejesc după plac. Aud o sirenă şi undeva, mai departe, un ţignal de tren, apoi din nou tăcerea. Mă izbeşte unda de duhoare a pârâului împuţit. Înaintez în câmpul meu, iarba care se uscase îmi clefăie sub tălpi, mustind de apă. Mă înfior. Sub cerul vânăt e atâta tăcere şi frumuseţe, încât mă conving că toate au un rost. Ca în fiecare an, îmi amintesc de bătrânul de la cinematograf. Nu e nevoie să ai tot ce-ţi doreşti ca să fii fericit, îmi spunea. Dar cine-i stăpân peste împărţeala asta? Îmi rotesc privirea în toate părţile. În marginea câmpului un tren îşi zăngăne sacadat roţile. O să ningă, presimt, în curând. Nămeţii cât mine sau mai înalţi mă vor împiedica să ies, n-am să mai ştiu nimic din ce se petrece în lume, ca în alte ierni. Mi-e teamă. În jurul meu e tăcere şi e frumuseţe, care nu vor mai fi mâine. Vor fi altele. Mă mulţumesc cu ce e acum şi mâine cu ce va fi mâine. Dar nu mi-e de ajuns. Nu ştiu ce altceva vreau. Am timp din belşug. Am avut timp din belşug. Acum am linişte să văd în mine, dar mi-e teamă. Ce descopăr? Ce-am să descopăr la iarnă? Că nu e nevoie să ai tot ce-ţi doreşti? Am ştiut că nimic nu mă sperie: nici duhoarea, nici noroiul, nici scuipatul, nici măruntaiele, nici noaptea, nici urletul, nici înjurăturile, nici disperarea, nici balaurii din visele mele colorate. Doar să nu fiu singur. Vreau să văd pe cineva, să stau cu cineva, să-i aud respiraţia. Cum?

Vântul şuieră în jurul meu ca un fâlfâit de aripi. Ştiu ce va urma. Întâi întrebările, apoi teama, apoi durerea, apoi nu mai disting nimic. Un haos în mine şi în afara mea, orice încercare de ieşire la lumină e zadarnică, e ca şi cum n-ar mai exista lumină, dincolo de mine. Am să vreau să mă ascund, pentru că mă sperii, nu-i adevărat, îmi strigă ceva din mine, nu te sperii, dar eu ştiu că glasul acesta nu-i al meu şi n-are putere şi toate se vor urma cum s-au mai urmat până acum, cu o teamă pe care o suport cu greu, toate se tulbură în jurul meu, în timp ce nu sunt în stare să deznod întrebările şi mă sufoc cu încetul, o panică oarbă mi se strânge în gâtlej sub forma unui urlet incapabil să ţâşnească afară. Dar până atunci e fâlfâitul de aripi care îmi răsună în creier. Deodată mă văd mergând în neştire, aşezându-mă pe pământ, prinzându-mi genunchii cu mâinile, punându-mi capul pe ei, înţepenind astfel în nemişcare, asta s-a întâmplat mai demult, revăd ce s-a întâmplat mai demult, cu zgomotele care se diluează în jurul meu, cu durerea ca o arsură care îşi sfâşie capul, cu hăul în care cad, şi înainte să cad încerc din nou, habar n-am a câta oară, să-mi amintesc ce s-a întâmplat, nu lângă vişinul bătrân şi în hambarul uns pe dinăuntru cu catran, ci mai înainte, când mă legaseră cu funia de patul de fier, spunându-mi apoi că am avut o criză, deşi sunt convins că n-am avut nici o criză şi ştiu că m-am bătut cu ei şi mă zbăteam cu furie şi neputinţă, văzând-o în vremea asta cum se fereşte de bărbatul înalt, care îşi pierduse ochelarii cu rama subţire pe pat, beat de-a binelea, cum se împiedică şi cade, şi el se prăbuşeşte o dată cu ea, rămân o vreme surprinşi şi nemişcaţi, ca şi cum s-ar fi lovit, ea încearcă să se ridice, dar o ţine sub el, se zbate curpinsă de panică, îl loveşte cu pumnii micuţi în umeri şi în spate, dar putea să fie la fel de bine o mângâiere, iar panica să fi fost doar în mintea mea, cuprinsă de o durere care se apropia în cercuri, ca nişte unde repetându-se cu iuţeală din diferite puncte, prinzându-mă într-o menghine, totul se împăienjeneşte şi nu ştiu dacă e adevărat că ea se zbate să scape ori se zbate să-l ţină deasupra, nu ştiu dacă fălcosul îi fixează braţele în lături ori doar se apleacă să ridice sticlele peste care ei căzuseră, nu ştiu dacă ea urlă, ori urlă muzica şi furtuna de afară, nu ştiu dacă el chiar i-a smuls rochia, rupându-i nasturii, sau ea îi ceruse asta, nu ştiu dacă toate astea n-au fost cumva doar un vis colorat şi doar funia murdară şi durerea mea stinsă în sfârşit într-o orbitoare lumină au existat cu adevărat, aşa cum au fost şi furtuna, şi focul, şi zbaterea mea inutilă să smulg drugul de fier, şi plecarea lor, şi din nou durerea şi fâlfâitul, dar acestea din urmă n-ar fi avut nici un rost dacă totul ar fi fost mai înainte doar un vis colorat; or, toate au un rost al lor, ameţesc nemaipricepând nimic, câmpul tăcut peste care aleargă vântul îngheţat începe să se legene ca o tipsie, aud fâlfâitul şi mă cuprinde din nou durerea de cap, nu mai înţeleg ce e cu mine şi de ce sufăr atât de des de la un timp, mă cuprinde groaza de ce se mai poate întâmpla, dar ce să fac, ce să fac, ce să fac, ce să fac?

Ce e adevărat din tot ce gândesc?

(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)