Stelian Țurlea „Colonia (aproape ca un blues)” – 20
Lorena-fiica-lui-Horea simţea nevoia să facă de trei ori pe zi un duş. Părea să nu audă când o babă scofâlcită îi spunea printre dinţi că le consumă apa tuturor pentru un moft. Ridica din umeri şi avea dreptate, nimeni altcineva n-o apostrofa, iar butoaiele cu apă erau umplute cu maşina de fiecare dată când se goleau. Îmi plăcea s-o urmăresc când ieşea de la duş, învelită de la gât la pulpe într-un cearceaf alb care se uda instantaneu, nu făcea mai multe de doi, trei paşi şi i se lipea atât de strâns pe trup că făceau una şi părea goală. Nu-i păsa, în timp ce înainta cu picioarele ei frumoase şi lungi. Mă gândeam că trebuia să-i spun într-o zi că mă voi însura cu ea. Uitasem de Laura fiica-nu-ştiu-cui.
Scria versuri, zicea, avea nişte caiete din care îi dăduse tatei să-şi spună părerea, făcea însemnări zilnice, cu o viteză fantastică, nici măcar nu se uita la foaie când scria, ci la noi, o bănuiam că se preface, până când mi-am aruncat ochii pe carnetul uitat pe un scaun pliant, când era prea grăbită să ajungă la duş. Pagină după pagină erau pline de şiruri de cuvinte pe care abia le desluşeam, umplând foaia cu totul, dintr-o margine în alta, de sus până jos, nici măcar un deget nu era liber.
M-a văzut uitându-mă, dar nu s-a supărat.
– Ar trebui să-i spui tatălui tău că scriu şi eu povestea locului. În felul meu.
N-am răspuns şi n-am crezut că trebuie să-i spun.
Nu i-am spus nici c-o să mă însor cu ea. Aveam un motiv serios.
Am descoperit-o într-o înserare alături de pictorul meu, îndreptându-se spre ruinele bisericii. N-avea şevaletul, îşi ţinea mâinile la spate, ea se tot apropia şi depărta de el, râzând, de parcă îl vrăjea, dar nu auzeam ce-şi spun. Nu i-am urmărit.
Dar în altă seară în care umblam teleleu, am dat din nou de ei stând ciuciţi lângă zidul bisericii, în interior. Mi-au atras atenţia voci indistincte şi m-am apropiat din curiozitate.
Nu ştiu despre ce discutaseră până atunci, aveam impresia că nimerisem în miezul unei dispute.
-
Sunt sigur că îţi poţi da seama, zicea el.
-
Oamenii spun mereu lucruri înşelătoare.
-
Nu şi noi.
-
Nu sunt atât de sigură.
El a mormăit ceva ce n-am auzit.
– Ar trebui să ştii, la naiba, ar trebui să ştii de ce se poartă aşa, replica ea cu năduf.
-
N-am cum să ştiu.
– N-ai cum să ştii!? E un tip dificil, dar nu e un ticălos. Îmi vrea binele.
-
Şi eu îţi vreau binele.
– Dar în alt fel. Nu ca un tată, gata să mă ocrotească până îmbătrânesc.
-
N-apuc eu vremurile alea!
– Ce ţi se pare atât de ciudat? Nu de tine e vorba sau nu neapărat de tine, ci de orice bărbat care se apropie de fiică-sa. Care se uită numai la fiică-sa. E gata să bage cuţitu-n el. N-am decât nouăsprezece ani.
-
Eşti majoră.
– Nu şi pentru el. Sunt nepregătită pentru o relaţie cu un bărbat, asta îmi spune în fiecare zi. A fost fericit când s-a aflat că venim din nou în vatră. Ştia că vor fi câteva săptămâni în care nu trebuie să stea tot timpul cu ochii pe mine, n-am unde să mă duc, n-am pe cine să întâlnesc. Şi ai apărut tu. A înnebunit. Mi-a zis că-mi interzice să te văd. Nu poţi face asta, i-am strigat. Ba pot! Lumea e de partea mea! Pot! Ştie că nu-l ascult, dar ştie şi că n-am curajul să fac mai mult decât să merg câteva uliţe lângă tine şi să-ţi vorbesc. Orice altceva s-ar afla.
-
N-are ce să-ţi facă. N-are unde să te-nchidă.
-
Dar stă mereu lângă mine şi nu pot pleca!
-
Vorbeşte-i!
– Degeaba. Şi ce să-i spun? Ar înnebuni dacă i-aş spune că-mi tremură inima să te văd mai mult. Că vreau să plec cu tine.
Îmi închipuiam lacrimi în vocea ei. Se întâmplau atâtea în jurul meu şi habar n-aveam!
-
Povestitorul vieţii tale nu mai e tatăl tău, îi spunea.
Nu i-a răspuns. Multă vreme nu i-am mai auzit.
Mă temeam că plecaseră. În cele din urmă am îndrăznit să mă mişc şi să arunc o privire înăuntru. I-am văzut mai bine. Lorena-fiica-lui-Horea îşi dăduse capul pe spate, ghemuită cu faţa spre el. Cred că adormise. Oricum ţinea ochii închişi. Pavel şedea sprijinit de zidul nesigur al bisericii, cu un braţ petrecut protector peste umerii ei, cu celălalt la ceafă, într-o poziţie incomodă, mă întrebam ce-o să facă atunci când o să-i amorţească mâna. A îndreptat privirea spre mine, atras de umbra mea mişcătoare. M-a văzut. N-a zis nimic, n-a făcut niciun gest.
Nu ştiu ce gândea, dacă îşi închipuia că fusesem acolo de la început şi auzisem totul şi o să umplu lumea cu planurile lor.
Parcă mă îndemna cu privirea să plec.
M-am ridicat, retrăgându-mă fără zgomot.
Şi după colţul zidului unde şezusem lipit am zărit-o pe Vichi, se prefăcea că-şi netejeşte peste genunchii osoşi rochia roşie, cu care umbla tot timpul, neagră acum în noapte. Nu ştiu când apăruse, dar primul gând a fost că fusese de la început, chiar înaintea mea, urmărindu-i cum avea obiceiul, şi auzise totul.
Şi chiar o să umple lumea.
(Va urma)
(Fragment din „Colonia (aproape ca un blues)” de Stelian Ţurlea. Editura Vremea, 2015)
