Caut gloria

Fă-ți patul și dormi! – 9

         – Să nu fii mizantrop, domnule, îți vei face rău.

          Îl revedeam pe Moș Nibi după câteva săptămâni și începuse cu reproșurile, cum n-o făcuse niciodată. Că nu l-am mai căutat și nu înțelege de ce fug, speră că nu datorită povestirilor lui dezlânate. Că nu e bine să mă las exploatat de antrenorul meu. Că e primejdios să evit lumea și să mă izolez, pentru că în singurătatea gândurilor mele pot ajunge mizantrop, o boală cu vindecare dificilă.

          Mi-a cerut să-l însoțesc o parte din drum, din moment ce oricum mergeam în aceeași direcție. Mi-am potrivit pasul după al lui, rar și apăsat, în ritmul loviturilor bastonului în asfalt, egale, ca de metronom. Reușea din nou să mă intrige și să mă arunce în ceață cu vorbele lui.

          – Niciodată nu-ți dorești ceva fără o finalitate, spunea. Ce urmărești? Gloria… Cu gloria crezi că se poate trăi? Ce-ai să faci mai departe? Să-ți dau exemple?

          A început să umble din nou în cutia fără fund cu amintiri. Mi-a vorbit despre un prim-ministru român la putere doar o lună și care, amărât de egoismul adversarilor și ingratitudinea prietenilor, a plecat să caute uitarea într-o călătorie din care s-a întors în sicriu. Firește că îmi mai vorbise de Take Ionescu, acum însă mă purta pe sub umbra fumegândă a Vezuviului, printre restaurantele pescărești de lângă Castel del Uovo, trecându-mi prin față pești, raci, scoici, languste, stridii, spunându-mi că bătrânul a cedat unei insistențe imprudente acceptând două stridii, și cu ele o febră tifoidă care avea să-i curme viața. O boală stranie, pe care n-au reușit s-o descopere decât la autopsie și-aveau s-o numească cu numele lui medicii celebri chemați la căpătâi de Adina Olmazu, proaspăta soție de trei ori mai tânără. Gurile rele au spus că adevărata cauză a morții ar fi fost epuizarea în amorul cu această jună care se va recăsători mai târziu cu un prinț polonez, de pe urma căruia mai avea și prin anii ’70 o pensie pe undeva prin București.

Dar câte nu spun gurile rele! S-au luat într-o vreme chiar de saloanele pariziene ale Elenei Văcărescu, în vorbe atât de meșteșugite că ar fi fost tentat să își imagineze aroganța amfitrioanei, dacă n-ar fi văzut cu ochii săi fotoliile mari acoperite cu damasc alb cu învrâstări argintii, încăperile cu atmosfera arhaică a interioarelor boierești prin care se perindau scriitori, gânditori, oameni politici, artiști, intelectuali subțiri ai celui mai ermetic Paris, cuceriți cauzei noastre, deveniți treptat prieteni statornici pentru ceasurile bune și ceasurile rele.

Asta pentru că erau încă mulți care nu puteau uita că fusese aproape regină și obligată să plece din țară, fără cămin, fără avere, fără soț, fără iubit, fără copii, cum ea însăși spunea, sfârșită, deznădăjduită și totuși triumfătoare, începând să iubească țara cu o pasiune care îi acapara orice moment al zilelor, făcând mai mult decât ar fi făcut o regină și decât mulți miniștri și ambasadori la un loc, încât s-au simțit obligați s-o primească în Academie, în 1925, și chiar cu titlu deplin nouă ani mai târziu, când atrăgea atenția într-un discurs sfâșietor asupra comuniunii pioase cu înaintașii pentru că activitatea generațiilor ce ne-au precedat rămâne, în mijlocul amenințărilor de tot felul, singura și adevărata garanție a unui viitor în organică dezvoltare.

           Un timp au răsunat doar loviturile cadențate ale bastonului.

           Nu știu dacă înțelegi, dar pentru asta îți povestesc atâtea despre vremurile normale, care apar eroice, când le compari cu micimea eroică de acum.

          Sunt primul care te îndemn să continui. Chiar să cauți gloria. Dar să nu faci greșeala să crezi că asta e totul în lume. N-ai nicio șansă să ajungi primul între campioni, începi prea târziu, ai să ajungi un campion doar, la fel de cunoscut ca alții și părăsit ca alții când se va schimba gustul publicului. N-ai cum să trăiești din gloria asta. Ai să descoperi pământuri, amoruri, bani, femei frumoase, ai să te lupți pentru ele și-ai să rămâi cu o mână de nisip ce se va cerne printre degete, după ce vei fi sacrificat prietenii și iubiri. La sfârșit vei fi cu tine însuți doar, nesuportându-te sau bucuros că te-ai găsit în cele din urmă.

Dar la urma urmei e nevoie să treci prin toate astea. Nu este om întreg care să fi devenit întreg fără să fi suferit. Ai să afli într-o zi cine a spus asta.

(din romanul „Fă-ți patul și dormi!”, Editura Pro, 1997)

(sursa foto: infinitravel.ro)