Stelian Țurlea Te voi răpi la noapte! – 17
S-a iscat iarăşi un scandal, care îi poate da toate planurile peste cap. Şi toate pleacă fără niciun dubiu de la ziarista aia băgăcioasă care n-are de gând să-şi vâre minţile-n cap, degeaba o trimisese pe Sonia s-o sperie, la hotelul lui Felipe. Nu s-a speriat sau a jucat teatru sau o fi învăţat-o ce să facă hoaşca de Doña Elvira cu care se vedea, asta îi mai pusese lui beţe-n roate şi-altădată, o căţea bătrână care continuă să facă umbră pământului la suta ei de ani! Pe Sonia ar trebui s-o treacă pe linie moartă, a fost un deceniu femeia care i-a rezolvat neaşteptat de bine problemele delicate, fără să crâcnească, dar a îmbătrânit şi ea, nu mai e-n stare să facă o treabă ca lumea.
El, Carlos Venegas, fusese singurul care înţelesese de la început pe cine căuta băgăcioasa de ziaristă. Întreba de una Claudia, care ar fi fost aşa şi pe dincolo, lumea ridica din umeri ori se lansa în supoziţii: n-am văzut-o, dar poate o fi ajuns la clubul cutare sau la barul cutare, pentru că toţi înţeleseseră că ziarista caută o dansatoare, o balerină, în sfârşit o paraşută care-şi freca păsărica în jurul unei bare din mijlocul scenei unui club. Nu ştia de unde pornise confuzia asta, că femeia pe care o căuta ziarista ar fi fost dansatoare. Probabil mulţi o confundau cu vreuna din balerinele care veniseră în acei ani cu ghiotura din România şi de prin alte părţi, nimeni nu poate spune câte Claudii ajunseseră aici sperând să-l prindă pe Dumnezeu de-un picior. Dar Carlos ştia: Claudia pe care o căutau nu fusese dansatoare! Şi nici măcar n-o mai chema Claudia pentru că, la scurtă vreme după ce descinsese în oraş, îşi schimbase numele în Alexia sau Alejandra, le folosea pe amândouă, de parcă voia să i se piardă urma. Aproape nimeni nu reţinuse cum o chemase mai înainte. Deşteaptă muiere! Lui Carlos Venegas însă nu-i scăpa nimic niciodată, învăţase că un amănunt ca ăsta putea distruge sau putea salva pe oricine, ştia, i se întâmplase şi aşa se petrecuseră lucrurile şi acum. Dar el deschisese ochii. Şi îi pusese şi pe alţii să stea cu ochii pe femeie şi să-i raporteze.
Avusese dreptate. Claudia-Alexia devenea duşmanul lui, se apucase să-şi deschidă o agenţie de modele, se pricepea, era însoţită de câteva gagici după care întorceai capul fără să vrei şi peste noapte nu se vorbea decât de Casa Alexiei. Erau pline ziarele, chiar şi cele de la Barcelona sau Madrid, de anunţuri şi reportaje. Cum ai pocni din degete, afacerea cu fete a lui Carlos Venegas căzuse la fundul sacului. A avut o discuţie cu ea, să-mpartă piaţa sau să facă orice alt aranjament, era dispus la compromisuri, dar femeia era al naibii de încăpăţânată, se simţea în largul ei şi nu era de-nţeles. Nu-i rămăsese decât o opţiune: s-o înlăture. A avut grijă ca lumea s-o facă uitată la fel de repede precum o ridicase în slăvi.
După ce întrebase de curva aia de Claudia-Alexia care i-a făcut zile fripte şi pe care el ar vrea s-o vadă arsă pe rug, băgăcioasa de ziaristă se apucase să le filmeze pe fetiţele din parcul municipal. Toată lumea care are o idee de cum merge treaba ştie că peştii târfelor îi dau socoteală lui, Carlos Venegas, mai mult sau mai puţin direct, că oricum o parte din bănet ajunge la el, care le înlesneşte prin relaţii numai de el cunoscute rămânerea pe piaţă. Dar îndeaproape îl ştiu doar câţiva, el nu trebuie să se expună. Asta i-a învăţat de la început pe toţi, chiar şi pe românii cu care s-a asociat. Toţi sunt convinşi că în vârful piramidei stă unul ca el, altfel n-ar merge treaba, deşi nu l-au văzut în viaţa lor şi n-au vreo şansă să-l vadă. Iar dacă proastele alea or fi ştiind ceva sau or fi mirosit ceva şi s-apucă să vorbească, nu-i trebuie mult unei minţi luminate să desfăşoare firul până aproape de el sau, Doamne fereşte! până la el. Noroc că-n poliţie nu sunt multe minţi luminate, iar alea care sunt au fost atât de bine unse că n-ar mişca un deget. Dar nu i se mai întâmplase vreodată să fie atât de îngrijorat şi de nervos, nu-i mai pria nici berea, nici piscina. Parcă se prostiseră toţi în jurul lui, unde-ntorceai capul nu întâlneai decât idioţi care nu-nţelegeau amploarea faptelor lor! Apuseseră zilele glorioase!
Pe ziarista aia băgăcioasă Sonia trebuia s-o facă să se cace pe ea de frică, fără s-o bată, fără s-o chinuie, fără să lase urme, doar s-o sperie, cum ştia să facă pe vremuri, şi toate s-ar fi rezolvat. Cândva îi reuşeau lucrurile astea de minune. Lui îi apare limpede că ziarista lucrează pe mai multe planuri deodată. Întâi întreabă de Claudia care are acuma alt nume. E clar că nu ştie că are un alt nume. Pe urmă s-apucă să discute cu târfele. Iar Sonia-i spune lui că nu vede legătura! Cum să n-o vadă?! Alexia aia a încercat şi-acum doi ani să-i distrugă reţeaua construită cu atâta migală! Cum să creadă că acum se trezeşte din senin o băgăcioasă să întrebe şi de duşmanca lui de moarte, şi să amuşine şi reţeaua? Când a auzit că stă de vorbă cu curvele, Carlos Venegas a simţit că-i plesneşte capul. Proastele alea nu fuseseră instruite să nu pună botul la vicleniile ziariştilor? Se credeau de capul lor? Idioţilor ălora care le stăpâneau nu le stătea mintea decât la băut şi futut, nu căscau ochii la primjediile care se-nmulţesc în fiecare zi? De ce trebuia să rezolve el mereu situaţia şi să înlăture căcatul? Degeaba spune Sonia că a exagerat, el a cerut să se facă exact ce trebuia. I-a cerut românului s-o facă dispărută pe mucoasa aia proastă, cât o fi fost ea de frumoasă, şi chiar dacă de-abia o adusese. Răul trebuie stârpit imediat! Românul o să-şi aducă altă mucoasă, doar se lăuda că ţara lui e plină de proaste visătoare. Şi i-a cerut singurului camarad în care mai avea încredere, Manolo, s-o termine pe Dolores, asta trebuia înlăturată de mai multă vreme, lucra fără peşte, refuza să aibă unul şi putea fi exemplu nefericit pentru toate curvele alea proaste care într-o zi or să vrea şi sindicat! Mâine, poimâine or să-i ceară să le plătească el pensii!
Acum aude că s-a burzuluit un poliţist care a dat de ea moartă, unul Oscar Delavilla, n-a mai întâlnit numele ăsta, o fi dintr-ăia puţinii neunşi. Dacă o ştia cumva pe Dolores, poliţistul o să tulbure multe ape şi iar o să aibă el de lucru, să înlăture căcatul lăsat de alţii. Şi asta pentru că unii nu şi-au făcut treaba ca lumea din prima clipă! S-a stricat lumea, nu mai există ordine, nu mai există frică, fiecare crede că poate face orice-i trece prin căpăţână şi poate spune ce-i pişcă pe limbă. Cu ani în urmă, când ştiau ce-i frica, nu se cramponau şi toate curgeau ca la carte.
Trebuie să pună ordine, cum a mai făcut-o cu ani în urmă, când Iorgu Tănase, închis la puşcăria de la Valdemoro, dădea dispoziţii pe care cei de sub el începuseră să nu le mai asculte şi-a fost nevoit să-i facă să-şi bage minţile-n cap, să-i rupă unuia braţul, să dea cu maşina peste altul şi să lase totul să transpire. Ori lucrau împreună, ori nu, caz în care cei ce făcuseră până atunci parte din grupare trebuiau să-şi ia adio de la tot, dacă situaţia o cerea, chiar şi de la viaţă! Nu-i nevoie să facem umbră pământului o veşnicie!
Întâi o să-l cheme pe Sile Clămparu la el. De cinci ani de când îl cunoaşte a-nţeles că e un bărbat care pricepe imperativele momentului şi ştie să acţioneze când trebuie. Apăruse peste noapte în oraşul ăsta, cu vreo doi locotenenţi şi trei, patru curve şi credea c-o să ia caimacul. Ce întâlnire avusese cu el!
-
Bărbate, i-a spus Carlos Venegas, e loc sub soare pentru toţi!
Românul şedea la masă privindu-l neîncrezător pe sub sprâncene, s-o fi gândit, îşi închipuia Carlos Venegas, că moşul ăsta care i-a cerut să se-ntâlnească e dus cu pluta sau tremură-n izmene, o fi crezut că-i va fi simplu să pună el laba pe tot, ca-n România lui.
Carlos Venegas îl lăsase să-nţeleagă că, dacă vrea să rămână-n oraş, discuţia de-atunci era obligatorie. Iar când sosise la club avusese grijă să-l controleze de arme, nu voia surprize. Lui Sile nu i-a convenit, dar îi mergea mintea, pricepuse că mai degrabă pierde dacă se-mpotriveşte.
Şedeau la o măsuţă, cu o sticlă şi pahare între ei, dar niciunul nu se atinsese de băutură.
– E loc sub soare pentru toţi! repetă Carlos Venegas. Dar dacă vrei unul călduţ şi care să rămână aşa câte zile-oi avea, nu mă călca pe bătături, ba zic că e mai bine să mi te alături.
Când Sile Clămparu a dat să se ridice, l-a rugat să mai stea şi să aibă răbdare. Carlos încă nu era sigur dacă românul e prost, sau dorinţa să plece era o strategie.
– Hai să vorbim pe şleau, i-a zis. După care rămâi sau pleci.
I-a explicat ce credea el că e bine să facă. El, Carlos Venegas, avea să ţină-n mână mai departe toate cluburile şi traficul de droguri. Avea poliţia de partea lui şi nimeni nu se atingea de el. De treaba asta putea să profite şi Sile. Îşi putea aduce femeile din România şi Albania, câte poftea, putea folosi şi cluburile lui, să le promoveze, dar nu mai mult. Acum, după cinci ani, Sile ajunsese să aibă vreo două sute de muieri.
Se putea asocia la treaba cu drogurile, i-a mai propus Carlos, să le ducă mai departe în est, dar cu cărăuşii lui, îl privea, el nu voia să ştie nimic. Se putea ocupa de falsificarea de cărţi de credit şi de cardurile clonate, dar, insistase Carlos, să nu se-ncurce cu prăpădiţi ca ăia care-au fost prinşi la grămadă şi s-au apucat să facă greva foamei în pârnaie. Au vuit ziarele. Ce prostie! Sile se putea întinde şi-n alte oraşe de pe coastă, să reia legătura întreruptă aiurea cu cei din cartierele Barcelonei, Raval, Sant Antoni, iarăşi era treaba lui.
El, Carlos Venegas, se mulţumea cu ce stăpânea în momentul ăla, nu-l interesa mai mult, mai mult, era convins, i-ar fi adus necazuri. L-a mai sfătuit să-şi creeze o structură prin care puţini să poată ajunge la el, în caz că ar cădea reţeaua într-o zi. Şi să evite jafurile armate, alea aduc necazuri care se-ntorc peste tine şi după câţiva ani.
Sile părea încântat de aranjament, abia atunci l-a simţit Carlos cum se destinde şi au băut în sfârşit un pahar împreună. Vreme de cinci ani, Carlos Venegas nu găsise niciun motiv de nemulţumire.
Când apăruse Claudia-Alexia, îi fusese clar că n-are nicio legătură cu Sile, aşa că s-a ocupat singur s-o înlăture.
Românul i-ar putea fi de ajutor. Le-ar putea spune peştilor de sub el să-şi ţină-n frâu curvele, i-ar putea reduce la tăcere pe unii mai băgăreţi sau care vor să se-ntindă mai mult decât li se cuvine, cum sunt Alfonso şi Juanito, care au-nceput să şi-o ia în cap şi-şi închipuie că sunt buricul târgului de când cluburile lor o duc mai bine decât altele şi vor mai mult. Şi ar mai putea aranja nişte răfuieli la capătul cărora el, Carlos Venegas, să redevină stăpânul absolut al oraşului pentru alţi nenumăraţi ani. Nu-şi face probleme că Sile nu şi-ar fi tras partea lui. Iar când va şterge toate urmele care ar duce la proasta aia de Dolores şi la alţi câţiva care-l supăraseră în ultimul timp, avea să se ocupe ca lumea de Alexia, să nu-i mai pese dacă se mai trezeşte careva să întrebe de ea.
(Fragment din „Te voi răpi la noapte!” de Stelian Ţurlea. Editura Cartea românească, 2011)
