Când te trezești cu noaptea-n cap

Pavană în peisaj marin – 7

M-am trezit cu noaptea în cap, deşi se luminase bine de ziuă. Undeva cântau nişte cocoşi, se vede treaba că halta nu era chiar o coşmelie nenorocită. Mutul era treaz, şedea nu departe de noi, cu o privire ageră de câine. Poate nici nu dormise şi făcuse de pază toată noaptea. L-am salutat din mână şi mi-a răspuns la fel. Ceilalţi erau strânşi unul într-altul, fraţii se ţineau în braţe, ca zgribuliţi. Noroc că noaptea fusese caldă, dracului, şi mai puteam şi noi trăi în condiţiile vitrege ale sorţii vrăjmaşe. Asta a fost citat, să nu mă întrebaţi din cine. Dacă n-aş şti că altele-s vre­murile şi altele condiţiile, aş spune că semănam, sau cel puţin eu semăn cu tipul ăla, Holden Caufield, după care m-am înnebunit multă vreme. Am citit cărţulia aia din scoarţă în scoarţă de vreo cinşpe ori, pe urmă înghiţeam numai câte un capitol, înainte de culcare, ca din Biblie. După aia am uitat de cărţulie, dar pe tipul ăla îl port cu mine. Aşa îmi cade câte unul cu tronc, asta nu înseamnă că-l imit, cine îşi închipuie aşa ceva are mintea mai bolnavă decât mine.

Mi-am ridicat oasele înţepenite şi-am aruncat o privire asupra domeniului nostru. O tipsie de spice galbene se întindea cât vedeai cu ochii, pe toate părţile, într-o nemiş­care nefirească, de parcă ar fi fost desenată. Calea ferată părea că merge spre o himeră. Doar pâlcul nostru de salcâmi aruncaţi alandala parcă mai avea o logică şi se con­tinua, din loc în loc, cu câte un trunchi strâmb şi cocoșat, cred că indica sensul căii ferate. Satul sau satele câte voi fi fost împrejur erau ascunse de gura orizontului. Halal domeniu, aş fi renunţat la el fără vreo strângere de inimă: nu tu o pădurice acolo, o vâlcea cu vreun pârâiaş, un parc cu sălbăticiuni ţanţoşe. La alţii!

Am sunat deşteptarea, că doar nu era să ne petrecem toată viaţa în mizeria aia neagră. Vladian s-a ridicat copă­cel, a priceput că avem de hrănit o familie. Dar puturoşii ăia de fraţi mormăiau cu pleoapele strânse şi continuau să zburde pe pajiştile visului lor colorat, s-au întors amândoi odată pe partea ailaltă şi cred că-n clipa următoare mai că nu sforăiau. Şi mie mai că nu mi-a sărit muştarul. M-am aşezat lângă ei şi am avut grijă să nu sforăie prea tare sau să zburde prea mult pe pajiştile alea colorate. Le-am strigat c-o să ne aducă la sapă de lemn cu somnul lor de mitocani, că uite-aşa se suie scroafa-n copac când dă de bine, că trebuie să ne cărăm de-acolo dracului că n-om fi bătuţi în cuie, că mă apucă toate năbădăile când îi văd reacţionând cu nesimţire la îndemnurile mele civi­lizate, şi-atunci o să recurg la metode mai potrivite pentru pielea lor de mitocani, o să-i iau la mardeală, o să le dau la gioale, o să le bat darabana, n-o să mă las până n-am să-i văd oameni ca lumea în stare să muncească pentru o bucată de pâine, nu s-o capete pe daiboj. Le-am mai zis eu multe altele şi trebuia să fii surd şi mut sau cu totul nesimţit sau de piatră, ca să nu te fi mişcat duioasele mele poveţe. Se vede treaba că i-au mişcat şi pe ei, Baronu a răcnit odată să-nchid pliscul şi să nu mai înjur ca la uşa cortului, iar mironosiţa de soră-sa făcea pe sfioasa, frecându-şi ochii cu pumnişorii. Era clar că băiatu nu ştia ce-s alea înjurături adevărate şi pe deasupra mai era şi prost crescut. Nu ştia să aprecieze gestul frumos şi străduinţa altuia, şi încă toate făcute spre binele lui. Ori­cum eram pus pe haloimăs mare dacă aveau de gând să mai soilească sau să prelungească bolboroseala aia din care nu-nţelegeam nimic. Căzusem belea pe capul lor, îmi sărea şi mie în ochi, dar trebuiau să se aştepte la asta. După ce-ţi degeră urechile, degeaba mai pui căciulă.

Ne-am spălat feţele cu apă rece de la fântână. Altă viaţă, până şi puturoşii ăia de fraţi încetaseră cu bombănitul. Un ceferist ne privise tot timpul ăsta din dreptul coşmeliei de cărămidă, dar n-aş fi băgat mâna în foc că ar fi fost o legătură între el şi cel din noaptea trecută. Oricum, acela arătase atâta discreţie, să nu ne tulbure programul, încât nu ne aruncase nici măcar o privire. Ne-a lămurit cu topografia locurilor până am priceput că am fi mers tot atât de mult spre mai toate punctele car­dinale ca să dăm de nişte biete suflete omeneşti. În lungul şinelor era altceva, gările trebuie să fie reper pentru trenuri. Să-i facem şi lui o plăcere, i-am pus şi întrebări mai personale. Ceferistul nostru creştea nişte păsări în jurul gării, să-şi mai treacă de urât între două trenuri pe care trebuia să le salute cu steguleţul făcut sul în jurul beţişorului. Nu nega dorinţa de-a întâlni un chip de om căruia să-i spună şi el vreo două vorbe, călătorii erau rari de tot. Avea şi-o cameră sau două în care trăise până nu demult cu nevastă-sa, dar bietei femei i se urâse în pustie­tatea aceea, o înţelegea prea bine, se mutase în sat, unde se ducea şi el, cu bicicleta, la două zile, când era schimbat de frate-său. Iarna era mai greu, nămeţii se înălţau uneori cât gara. Cât despre lapte, ne-ar servi cu plăcere, ne vede tineri bine crescuţi, ne-am spălat pe faţă, vorbim frumos, ca la oraş, dar el unul, în afară de găini, pe care le sfătuise să trăiască pe picioarele lor şi să-şi caute sin­gure de mâncare, n-avea nimic. Nici vorbă de vacă, iar domnişoara ar face bine să nu se mai gândească la lapte, pentru că, citise el undeva, laptele de vacă ar fi cance­rigen şi de-aia sunt atâtea cu susul în jos în lumea asta, mai bine să te lipseşti. Iar găinile nu-s bune dimineaţa, cad greu la stomac, şi la o adică poate chiar ne-ar vinde una care să nu fie numai oase şi pene, dar habar n-are pe ce mirişti scormonesc şi i-ar trebui o zi întreagă să le fugărească şi tot nu e sigur că le-ar prinde. E altceva cu apa, e dată de Dumnezeu, putem lua cât vrem, el unul e gata chiar să caute o sticlă mai mare pe undeva, şi n-o să se supere deloc că i-o plătim, va fi chiar bucuros să mai scape de cioburile astea pe care ăia care aşteaptă trenurile le abandonează cu nesimţire în gara lui şi el trebuie să facă curat şi să le strângă morman. I-am mulţumit pentru ospitalitatea fără cusur, am mai dat o raită prin împre­jurimi, să ne fixăm peisajul bine în memorie, urmăriţi îndeaproape de ceferist care, ca o gazdă bună, era cât se poate de atent să nu ni se lipească de mână absolut din întâmplare ceva ce era al lui, ne-am săltat catrafusele şi-am pornit în direcţia în care dispăruse trenul cu papiţoiul atât de amabil. Ceferistul abia îşi ascundea tristeţea că rămâne iarăşi singur. Eram pe deplin mulţumiţi. Nici nu poţi fi altfel când întâlneşti oameni serviabili într-o călătorie care te expune la atâtea peripeţii.

(din romanul ”Pavană în peisaj marin”, Editura Cartea românească, 1988)

(sursa foto: http://mesagerulneamt.ro/)