Bucurii pe câmpul meu

Martorul – 21

M-a cuprins furia. Unul a plecat, iar pe ceilalţi doi nu reuşesc să-i văd de mai multe zile. Lumea nu-i ştie. Dacă pleacă şi ei fără să afle lumea ce au făcut? Sunt singurul care îi cunosc. Mi-e frică. Nu pentru mine mi-e frică. Nici nu-mi dau seama prea bine de ce m-a cuprins frica. Dar e ca şi cum ceva trebuie păstrat, în timp ce simt că se porneşte din mai multe direcţii un fel de vijelie gata să spulbere totul. E prima oară că simt asta. Aproape că nu mai sunt sigur pe mine.

Cred că încep să înţeleg de ce sunt neliniştit şi furios. Îmi încurcă toate planurile. Abia am hotărât ce trebuie să fac şi ei încep să dispară. Îmi dau totul peste cap. Îi urăsc. Îi vreau pedepsiţi. Nu pentru ce au făcut, ci pentru că încearcă să fugă. Puţin îmi pasă dacă vor fi sau nu pedepsiţi, pentru mine cel mai mult contează să fie de faţă cât timp voi încerca să povestesc ce s-a întâmplat, să nu plece nicăieri până nu voi fi terminat. În timpul ăsta am să-i urmăresc, să le descifrez chipurile şi gândurile. E imposibil să nu le văd gândurile. Oamenii rareori se pot ascunde. Eu îi simt imediat, nu mă pot înşela. Chipurile lor mobile diferă de al meu, rece, neplăcut la înfăţişare, de piatră, dincolo de care nimeni nu ştie ce se petrece. Se trădează foarte uşor.

Am zăcut bolnav câteva zile. Nu ştiu ce a fost cu mine. Braţele, pieptul, întreg trupul îmi erau cuprinse de fierbinţeli care nu se mai sfârşeau, izbucneau în valuri care mă sufocau. Aveam din când în când impresia că plutesc deasupra pământului şi a lucrurilor, de fapt nu pluteam, şedeam nemişcat deasupra lor, după care mă prăbuşeam brusc şi mă pierdeam. Când îmi reveneam, o durere surdă îmi urla în cap, în gât, în piept, în muşchi, fără capăt, obositoare. Continuasem, după o pauză, să scriu. Năduşisem înşirând cu greu, rozând din când în când capătul creionului, literele mari şi strâmbe, care săreau pe hârtie ca nişte gângănii şi trebuiau să spună ceva nespus. Mă oboseşte îngrozitor treaba asta, pentru că vreau să-mi aminesc tot ce s-a petrecut, în cele mai neînsemnate amănunte, cu fiecare. Descopăr că între toate lucrurile şi întâmplările există legături pe care nu le vezi şi de care nu-ţi dai seama. Gândul meu sare de la una la alta, mă opresc din scris. Înaintez printre întâmplările pe care mi le amintesc de parcă aş da la o parte ţesături grele din pânză de păianjen. Nu pot să scriu despre tot ce ştiu, n-ar avea rost, deşi lucrurile se leagă între ele, dar nici nu ştiu cum să aleg. Trebuie să scriu doar despre cele întâmplate în acea duminică. Dar altele pot fi la fel de importante, n-am puterea să aleg. După ce am scris prima coală, am adormit. M-am trezit cu dureri şi am ştiut că sunt bolnav. Fierbinţelile nu mai sfârşeau. Nu mă puteam mişca. A trecut o zi sau mai mult, pierdusem dintr-odată simţul timpului care se scurge. La un moment dat am crezut că mi-am revenit şi am vrut să ies. N-am fost în stare. Atunci m-a cuprins o durere de alt fel, cred că mai degrabă era furie că stau ţintuit în pat, când afară se pot petrece multe lucruri pe care le pierd. Am plâns de ciudă. Lacrimile mele erau mai fierbinţi decât ar fi trebuit să fie. M-am hotărât să am răbdare să ies din starea asta idioată. Ştiam că până la urmă o să-mi revin. Singur, ca întotdeauna. Nimeni nu m-a căutat, nimeni n-a întrebat de mine. Pentru ceilalţi nu exist decât atunci când le stau în faţă. Şi atunci sunt o stârpitură. N-au habar că, de fapt, eu îi urmăresc ca pe nişte gângănii şi ştiu totul despre ei.

Lumea e neschimbată. Toate continuă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Adulţii au minte, de asta îi prefer copiilor. Niciodată nu am fost chemat la jocurile copiilor numeroşi de pe străzile din apropiere pe care le urmăream pe ascuns, de departe. Când mă descopereau, aruncau cu pietre, strigau măscări. Îi uram. Îi urăsc. Mi-era teamă de ei. La fel şi de fetiţa rămasă mereu pe marginea grupului, care îngâna cântece de una singură şi în urma căreia strigau că-i nebună. Cu mulţi ani în urmă, atât de mulţi că nu mi-i pot aminti. Mi-a fost teamă chiar şi după ce s-a apropiat de mine, zicându-mi cu un glas foarte subţire tu eşti mut, nu-i aşa? hai să ne jucăm şi noi. Căutam locuri ferite şi nu mai ştiam când trec zilele. Săpam gropi pe care le căptuşeam cu iarbă, în care înfigea flori mărunte de toate culorile. De fiecare dată izbucnea într-un râs care nu se mai oprea. Vorbea fără încetare, povestindu-mi întâmplări pe care nu le înţelegeam, cu animale ciudate, bărbaţi foarte puternici şi femei foarte frumoase. Avea ochii surprinzător de mari, mereu strălucind, aproape bulbucaţi, când cafenii, când foarte negri, un păr galben, ce se făcea mereu mai galben, până a ajuns, în câţiva ani, aproape alb. Îi făceam păpuşele de lut pe care le mângâia, legănându-le şi dându-le nume, de fiecare dată altul, aşa cum făcea şi cu mine, de fiecare dată zicându-mi că-mi va spune în alt fel. De fiecare dată le uita în urma ei şi o luam de la capăt. Când ajungeam la câmpul meu, unde nu prea avea curajul să meargă singură, o apuca dintr-odată o bucurie fără margini, mă lua întotdeauna de mână alergând cu mine prin iarbă, până se înroşea de fugă şi abia mai respira printre râsete gâlgâite. Înălţându-se, în câţiva ani, cu mult mai mult decât mine, obişnuia să poarte un fel de pantalonaşi scurţi al căror albastru se spălase de vreme. Îi purta chiar şi când începuseră să i se ivească sânii prin bluzele colorate. Mă obişnuisem într-atât cu ea, încât îmi dispăruse teama. Acum îi plăcea numai câmpul meu, mă ducea aproape zilnic acolo, ne aşezam pe spate în iarbă, cu ochii la cer şi îmi spunea ia-mi mâna şi o luam, îmi simţi bătăile sângelui? îmi spunea, şi încuviinţam, dacă mă ţii aşa strâns şi eşti foarte concentrat, îmi poţi asculta gândurile, îmi zicea, şi încercam să le ascult, dar nu reuşeam, nu aşa, întoarce-te şi priveşte-mă bine în timpul ăsta, uită-te drept în ochii mei şi ai să vezi în mine, şi mă uitam, simţi cum îmi bate inima de emoţie? zicea după un timp, oricărei femei îi bate inima de emoţie când o ţine de mână un bărbat, şi nu pricepeam, mângâie-mă, îmi zicea după un alt timp, şi îi mângâiam podul palmei şi degetele şi braţul, nu aşa, mângâie-mă ca ieri, îmi zicea, doar n-ai uitat, nu uitasem, sau te-oi fi ruşinând iarăşi, n-ai de ce, nici eu nu ştiam, vrei să spui că nu ţi-a plăcut? spune-mi, ţi-a plăcut? şi încuviinţam din cap, oo, cum ţi-a mai plăcut, află că ţi-a plăcut mult de tot! atunci mângâie-mă ca ieri, îmi zicea stând pe spate cu capul întors spre mine, îmi ridicam braţul şi îi atingeam cu degetele mele lungi şi subţiri obrazul şi părul, urechea şi gâtul, apoi îmi plimbam palma de mai multe ori peste umerii ei, peste sânii care se născuseră de mai mult timp, sub bluza înflorată, peste pântec, te rog, peste tot, îmi zicea, continuând să-i mângâi coapsele şi pulpele pe care abia le îmbrăcau pantalonaşii cândva albaştri, închidea ochii şi rămânea nemişcată, cu buzele întredeschise, răsuflând mai repede, o, doamne, ce bine e! zicea, nici nu ştii ce bine e! şi o simţeam încordându-se, se înroşea puţin şi trupul ei devenea mai cald, aproape fierbinte, simţeam fierbinţeala prin bluză, o, doamne, e minunat, de m-aş face mai repede mare! zicea, şi nu înţelegeam, am să te pun să mă mângâi mereu, îmi zicea, într-o zi o să te pun să mă săruţi, poate şi eu o să te sărut, în timp ce o priveam întinsă sub palma mea, cu ochii închişi şi părul ei aproape alb amestecat cu iarba, atât de frumoasă, încât mi se urca un nod în gât, atât de frumoasă şi de nebună, încât aproape tremuram de emoţie, nepricepând nimic, dar puţin îmi păsa din moment ce îmi spunea vorbele acelea şi îmi promitea că le va mai spune, pentru că ştiam că, după ce aveam să o mângâi o vreme, avea să înceapă a-mi povesti mulţime de istorii, cu totul destinsă, să se uite în ochii mei, să mă întrebe, uneori, nu-i aşa că e minunat? să continue să povestească, şi totul, absolut totul în jurul meu să fie altfel în acele clipe în care mă învăluia şi pe mine o căldură, eşti prietenul meu, trebuie să ştii toate astea, nu-i aşa? şi nu mă mai simţeam singur. Apoi, după mai multă vreme, hălăduind într-o zi fără rost, am ajuns singur la pâlcul de salcâmi şi am auzit glasuri. M-am apropiat încet şi am văzut-o în iarbă, şi mai era un băiat şi tot aşa o mângâia şi ea tot aşa îi spunea o, doamne, e minunat! dar a fost şi mai mult, pentru că s-a întors brusc spre el, l-a prins cu amândouă mâinile de părul de lângă urechi, aproape smulgându-i-l, strivindu-i buzele, căzând împreună în iarbă şi rămaşi neclintiţi, până s-a dat la o parte şi a zis ajunge, şi s-au mai dus o dată împreună acolo, i-am văzut întorcându-se, m-a privit ca şi cum nu m-ar fi ştiut, şi un timp n-am mai văzut-o. Iar când am văzut-o din nou m-a strigat ce mai faci, mutule? exact cum îmi spusese când eram foarte mici, dar cum nu-mi mai spusese de atunci, pentru că mereu scornise pentru mine tot felul de nume, n-aveam cum să răspund, hai acolo, a zis, am refuzat şi a plecat. Ceva se schimbase, încât mi se părea că nici n-o cunosc şi, gândindu-mă mai mult, mi-am dat seama că o văzusem prima oară îmbrăcată într-o rochie, înaltă şi subţire, cu părul ei aproape alb zbuciumat pe umerii înveliţi în pânza aceea foarte subţire. Apoi am văzut-o din nou tot aşa îmbrăcată, şi iar mi-a zis hai acolo, şi m-a luat de mână, m-am trezit dus, şi iarăşi vorbea şi vorbea, nu înţelegeam nimic din ce-mi spunea, pentru că eram şi trist, şi speriat şi nu ştiam ce mai vrea şi parcă se apropia de mine ceva ca o pâclă, de ce stai aşa? mângâie-mă, am refuzat, mi-a luat mâna, aşezându-mi-o pe unul din sâni, mi-am retras-o, atunci s-a sprijinit într-un cot şi s-a uitat lung la mine, de ce mă priveşti aşa? a zis, ce-o fi în mintea ta? şi a izbucnit în râs, ce-oi fi crezut? a zis, ce-o fi în mintea, prostule?! nu-ţi dai seama cine eşti şi cum arăţi? şi eu şedeam nemişcat uitându-mă la ea, m-am simţit bine, zicea, mă simt bine şi fac ce vreau, ce-ai vrea să fac cu tine, când nici să-mi răspunzi nu eşti în stare şi habar n-am dacă pricepi ce-ţi spun? eu vreau vorbe, multe vorbe, să mă ameţească, să mă acopere, eşti în stare? şi o priveam ştiind că se petrece ceva ce mă va îngrozi, nu te uita aşa, a zis, dar nu puteam să nu mă uit, a izbucnit iarăşi în râs şi mai tare, scuturându-şi părul aproape alb, ceva mi s-a părut altfel în râsul ei, s-a ridicat, asta-i bună, a mai zis, ce-o fi în mintea lui? oi fi crezut că mă pregătesc pentru tine? te vedeai călărindu-mă? chiar te vedeai călărindu-mă? şi învârtindu-se puţin, acu’ ce-ai rămas stană? strigând, înainte să fugă spre oraş, idiotule! În clipa aceea am ştiut nu numai că nu-mi va mai vorbi şi n-am s-o mai mângâi şi n-am s-o mai văd, dar şi că tot ce mi-ar mai spune ea vreodată sau alta ca ea ar fi un joc, o minciună, spuse chiar cu credinţa că sunt minciună, dar că nu se poate altfel, întrucât ar fi în firea lucrurilor, şi că nu trebuie să cred niciodată ce spun femeile, dar nu înţelegeam de ce aveam gândul acesta care nici nu era gând cu adevărat, ci parcă o presimţire ce mă ţintuise locului, făcută dintr-un amestec de teamă şi nedumerire şi furie şi ură, îmi roteam privirea în jur, ca şi cum aş fi căutat ceva de care să mă agăţ, socotind, în sinea mea, că mă prăbuşesc şi trebuie să mă agăţ de ceva şi credeam, atunci, că nicicând nu voi putea fi mai singur şi doar mulţi ani mai târziu, după ce fusesem şi mai singur şi nu doar o dată, când îl ascultam pe profesorul de istorie explicându-mi câte se întâmplă în lume, am priceput de ce avusesem gândul acela, că mulţi vor să se bucure pentru ei înşişi, înainte de toate, chiar şi împotrivindu-se altora, iar toate gesturile şi toate vorbele fără importanţă, cărora numai eu le zic mărunţişuri, sunt aruncate alandala, deşi vorbele astea şi mărunţişurile sunt totul.

Dar despre toate acestea nu scriu, nici nu trebuie să scriu. Nici n-aş putea, atât de învălmăşite sunt. Îmi amintesc doar. Toate acestea sunt doar în mintea mea. Prin ele încerc să înţeleg ce se petrece.

Însă cu cât încerc, cu atât mă încurc mai rău. Nu mai disting nimic. Nu mai pot alege. E un întuneric din care nu reuşesc să ies. Ca şi cum totul ar fi întuneric. Chiar şi în gânduri. Adânc. Atât de adânc, încât simt nevoia să mă ascund ca să mă apăr şi să scap. Şi cu cât vreau să mă ascund, cu atât mai mult mă ştiu descoperit şi mă cuprinde o emoţie pe care nu sunt în stare să o suport. Totul se tulbură, chiar şi întrebările pe care mi le pun se tulbură. Atunci ştiu că se apropie de mine, din toate părţile, încet, sigur, rece, umedă, indiferentă, necruţătoare, sufocarea…

(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)

(sursa foto: stocksy.com)