Stelian Țurlea Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 15
M-a felicitat în vorbe atât de multe, că începeam să cred că la atât se va rezuma discuţia noastră. P-ormă mi-a spus, pe ocolite, că au fost nişte probleme cu banca, ar avea dificultăţi sau i-a rugat să nu scoată sume atât de mari dintr-odată, să nu-i dea peste cap, n-am înţeles prea bine.
Pe scurt, mă ruga să-i mai păsuiesc câteva zile până-mi va aduce purcoiul de bani, aşa se întâmplă mereu, câte-o mică întârziere, atunci când se trecea peste rând. Nu puteam să nu fiu înţelegător.
A ţinut să merg cu el la sediu, să-mi arate unde o să-mi dea banii în câteva zile. M-a aşteptat până mi-am terminat serviciul, nici un deranj, tot spunea, am timp berechet, eu trebuie să fiu la dispoziţia participanţilor. Fusese bine instruit.
Nu era chiar un sediu definitiv, voia să precizeze, ci unul provizoriu, când fondul va prinde cheag şi participanţii vor fi cât de mulţi trebuie, vor închiria birouri chiar în centrul oraşului, reprezentarea trebuia să fie pe măsura importanţei afacerii. Aşa s-a întâmplat în toate oraşele în care fondul se dezvoltase. Pentru faza de-acum, două cămăruţe într-un bloc le erau de ajuns.
Aveam s-o cunosc şi pe Doamna Carmen, zicea tinerelul, cu atâtea respect că îl şi vedeam ridicându-se în picioare la auzul numelui sau scriindu-l cu evlavie, cu majuscule. Îşi avea biroul lângă sediu, trebuia doar să trecem strada s-o vedem, ţinuse cu tot dinadinsul să mă cunoască, să mă primească chiar dumneaei, un om de vază ca mine trebuia întâmpinat cu tot dichisul, nu se făcea să ne întâlnim într-o cameră prăpădită de bloc, vila era cea mai nimerită. Abia mă stăpâneam să nu-i spun că am şi alte treburi decât să mestec fursecuri şi să înşir politeţuri toată ziua. Dar atâtea salamanlâcuri îmi era imposibil să refuz.
Dorel, care mă însoţea peste tot ca un prieten credincios, înmărmurise. Nu-i venea să creadă că a dat norocul peste el şi, după ce-o sorbise din ochi pe femeia aceea, avea s-o vadă alături în carne şi oase, s-o atingă dacă voia, aşa, ca din întâmplare. Tinerelul chel i-a spulberat speranţa, la şefa lui n-o să meargă decât cu mine, acceptase până acum să ne vadă împreună, puteam fi prea vechi prieteni şi îi era recunoscător lui Dorel că mă adusese în fond, dar unele drumuri îi erau închise. Demn, Dorel n-a insistat, o să mă aştepte în taxi, înţelegea şi el că unele recompense sunt numai pentru premianţi.
Doamna Carmen era o femeie împlinită. Înaltă, blondă, cu ochii verzi, îmbrăcată după ultima modă, cu inele pe toate degetele, emanând o boare de parfum ameţitor şi scump. Mult mai seducătoare decât la adunarea din fosta sală de cinema. Râdea dându-şi capul pe spate şi dezvelindu-şi dinţii strălucitori la fiecare vorbă de-a mea, de parcă aş fi fost comicul cel mai vestit din lume. Radia bună dispoziţie şi te făcea să crezi că viaţa merită trăită. N-a-veai cum să i te împotriveşti. În câteva clipe mi-a fost limpede că voia să mă vrăjească, cum făcuse şi cu ceilalţi, dar nu înţelegeam de ce.
Regreta nespus că nu ştiuse mai dinainte de vizita mea, tinerelul, pe care am aflat că-l chema Siminică, avea o enormă vină c-o anunţase în ultima clipă, avea un program foarte încărcat, nu şi-l mai putea schimba, oricât ar fi dorit. Era încântată să cunoască o celebritate ca mine, cu care voia neapărat să stea de vorbă pe îndelete. Mă ruga, mă implora să revin a doua zi, la orice ora voiam, îmi va sta la dispoziţie cu toate informaţiile privind fondul. Nu i le cerusem, dar ar fi fost o mitocănie să-i spun că nu mă interesează şi să-i refuz amabilitatea. Înainte să apuc să zic şi eu ceva, cât de politicos mă ducea mintea, îmi şi făcuse programul:
— Ne vedem mâine, la prânz, nu-i aşa? Promite-ţi-mi, domnule Greuceanu! Nu se poate să-mi refuzaţi invitaţia! Abia aştept. Acum vă las pe mâinile lui Siminică, în care puteţi avea deplină încredere.
Într-o clipă dispăruse, lăsând în urmă doar boarea persistentă de parfum ameţitor şi scump.
Avea mare experienţă!
xxx
Până la urmă, vizita scurtă a fost şi spre norocul meu. Vorbele şi parfumul Doamnei Carmen parcă-l vrăjiseră pe tinerelul Siminică. Nu scosese un cuvânt, cât am rămas în livingul enorm, cu perete de sticlă către o grădină japoneză unde susura un izvor printre bolovani şi tufe de rododendroni. Iar acum parcă nu mai ştia ce să-mi spună. Era clar că era atât de îndrăgostit de frumoasa doamnă, că dexul devenea pentru el instantaneu o carte cu pagini albe. La fel păţise şi Dorel.
Am profitat să-i pun eu întrebările care mă frământau, îmi răspundea ca un robot, nici nu cred că realiza ce face.
Fusese ideea Doamnei Carmen, o lansase cu un an în urmă într-un oraş mare din Ardeal, năvălise lumea peste aşteptări, au ieşit câştiguri nesperate, de toate părţile. Au fost nevoiţi să închidă când şi-a băgat coada un şmecher de-al locului, care nu suporta să vină să ia crema o muiere din regat. A făcut pe naiba-n patru până a convins-o să-i vândă lui jocul, pentru că în fond asta era, un joc piramidal în care n-are cum să câştige toată lumea.
Tinerelul şi-a dat seama, în ameţeala lui, că a spus cam prea multe şi s-a străduit s-o dreagă: ei aşa îi zic, joc, chiar seamănă cu un joc, dar e o afacere cât se poate de serioasă, câştigă lumea ca la balamuc! L-am lăsat să mai depene aiureli şi l-am readus la escapada transilvană a amorului lui. A căzut din nou în transă.
Doamna Carmen s-a lăsat greu, îşi scria tinerelul majusculele, a plâns tot timpul cât a negociat cu şmecherul local, care s-a înduioşat şi i-a plătit cât a cerut, mai mult decât ar fi obţinut într-un an dacă rămânea acolo. Dar bocetele alea erau de ochii lumii. Doamna Carmen intuise că nu prea mai avea cine să se-nscrie în fond şi tot avea să închidă. Aşa că retragerea şi vânzarea au fost un succes, pentru că s-au petrecut în plină glorie.
Toate astea mi le va spune şi Doamna Carmen, credea Siminică, era convins că el nu-mi dezvăluia nici un secret, dar era de preferat să mă prefac că nu le ştiu de la el, Doamnei Carmen îi place să facă surprize celor din jur şi nu-i place să vorbească alţii în locul dumneaei. L-am asigurat pe tânărul îndrăgostit pe care-l luase gura pe dinainte să nu-şi facă nicio grijă, peşte voi fi, chiar mai rău, şi gura mea pecetluită pentru totdeauna va rămâne.
— Aşa să fie, mai spuse visător tânărul îndrăgostit. Mai ales acuma, când e-n doliu, nu se face să-i mai producem o durere.
M-am arătat atât de nedumerit, părea o femeie fericită de tot ce i se întâmplă, încât a continuat:
— Nu ştiaţi că soţul ei abia a fost înmormântat? N-aţi auzit de dispariţia omului de afaceri Matache Celmic?
Astea da noutate şi informaţie!
Tânărul ori era prost, ori cu totul neinformat, grav pentru meseria în care dorea să exceleze. Ori poate nu citea deloc ziarele şi nici nu pleca urechea la bârfa lumii. Altfel nu văd cum să nu fi făcut legătura între Greuceanu şi omul de afaceri a cărui dispariţie o deplângea, că doar vorbise tot oraşul. Norocul meu.
Îmi era de ajuns ce-mi spusese, ştiam în ce intrasem şi mai ales la ce să m-aştept.
(Fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. www.librariaflacara.ro)
