Stelian Țurlea 
Cincizeci de ani – 33
N-am fost uimită de ce-mi propunea Clara, poate era vorba de destin. Oricine ar fi încercat să facă la fel, i-aş fi râs în nas.
Fetiţo, încă îmi mai zicea fetiţă, cred că nu m-a strigat de două ori pe nume în toată viaţa, îmi plăcea, mă obişnuisem, mi se părea special, aş vrea să întâlneşti un bărbat, am făcut ochii mari, nu trebuie să-mi spui pe loc dacă-ţi place sau nu, nici nu trebuie să te măriţi cu el dacă nu-l socoteşti potrivit,
sigur roşisem, nu făcusem numai ochii mari, nu ştiam ce să răspund, mă bâlbâiam, mi se părea că intrasem într-o carte de pe vremuri, când se făceau căsătoriile prin asemenea aranjamente,
chiar crezi că trebuie, Clara,
chiar cred,
adică încep să fiu fată bătrână, mi-a stat pe limbă să întreb, nu vedeam alt motiv, trecuseră aproape cinci ani de când terminasem facultatea, zece ani de când mă pregăteam să fiu studentă, mai aveam cincizeci de ani din ce-mi propusesem.
Nu mi-a spus mai nimic înainte să-l văd, doar că e inginer, m-am speriat, alt inginer,
nu vreau un inginer, am strigat, mă gândeam la ce mai păţisem cu unul,
Clara nu ştia istoria, mă privea siderată,
ce fel de inginer, am încercat s-o dreg,
nu ştiu, topometru parcă,
era altceva, probabil nu mă vedea şi pe mine ca pe motoarele lui, n-am mai zis nimic.
Dar a făcut bine că nu mi-a dat amănunte, n-aveam aşteptări, nici temeri şi când l-am văzut, am rămas blocată. Un bărbat în toată firea, nu necopt cum erau colegii mei de catedră, să fi avut cu zece, cincisprezece ani mai mult decât mine, sărea în ochi asta, bine construit, semăna cu tata, cu părul pieptănat cum era moda pe atunci, pe spate, îi dezvelea o frunte lată, ochii uşor afundaţi în orbite, bărbierit proaspăt, sigur pentru întâlnire, m-a făcut să zâmbesc. Nu era o frumuseţe, mai degrabă impunea.
Doar că hainele mi se păreau prea largi, părea că înoată în ele, nu le mai îmbrăcase de mult şi slăbise, nu erau ale lui, puteam să-mi închipui orice. Încă nu ştiam că nu trecuse multă vreme de când ieşise din închisoare.
Era destul de tăcut, mă şi miram că-mi spusese cum îl cheamă, Costică, după primele propoziţii îmi dădea impresia că-şi epuizase vocabularul, sigur eram nedreaptă, dar mă gândeam cum ar fi să-mi petrec zilele lângă un om care mă priveşte şi tace, m-ar fi stors de vlagă să-mi tot închipui ce-i trece prin minte. Mă înşelam, fireşte, întotdeauna întâlnirile de felul acestora au o doză de neprevăzut, am discutat mai târziu, am aflat că se gândise să nu vină, asta ar mai fi trebuit, să-mi dea plasă de prima oară, şi credea şi el că nu era decât o cale să nu ajungem la un fiasco, iar el să cadă în penibil, n-o găsise, de aceea tăcea.
Norocul nostru a fost cu ploaia măruntă ce mi se părea infinită, am rămas o vreme uitându-ne unul la altul până ne-a murat bine, ne-a pufnit râsul şi-am spus că ar fi timpul să stăm undeva să ne încălzim şi poate mai scoatem şi câteva vorbe.
Ştia destul despre mine, îi spusese Clara, mi-a făcut un rezumat,
ar mai fi ceva important de ştiut, m-a întrebat,
am dat din cap că nu,
dar am adăugat imediat, foarte important, nu, o să vezi cu timpul, dacă o să vezi,
adică eram misterioasă, a zâmbit, avea un zâmbet fermecător, contrasta teribil cu seriozitatea gravă a chipului pe care apăruseră câteva cute, poate vârsta, poate grijile, poate încercările prin care trecuse, îmi închipuiam că un bărbat matur ca el a trecut prin ceva întâmplări.
Şi cu tine, am întrebat, stabilisem să ne tutuim,
ce vrei să ştii,
problema era că habar n-aveam ce să-ntreb şi iar ne-am pus pe tăcere şi după puţine clipe ne-a pufnit din nou râsul, dacă o duceam tot aşa n-ajungeam nicăieri, dar pe de altă parte era şi semn bun, una, două, ne veseleam,
şi atunci s-a apucat să vorbească singur, sărea de la una la alta, îmi întindea în faţa ochilor un trecut care se arăta neaşteptat şi aproape fabulos, n-am scos un sunet, l-am lăsat să-mi desfăşoare covorul, care se lăsa greu de întins, era mare, mai degrabă greu, noduros.
Era într-adevăr inginer topometru, umbla mult pe teren, de fapt munca îi era mai mult pe câmp, fusese căsătorit, divorţase, n-a spus de ce, nu avea copii, prin urmare nici obligaţii să plătească pensie alimentară, n-avea fraţi, rudele i se risipiseră în lume, nu mai avea semn de la ele, părinţii muriseră de curând, tatăl făcuse puşcărie pentru că refuzase să-şi dea pământurile la colectiv, prin urmare nu avea un dosar curat, şi nu era nici membru de partid, el însuşi făcuse puşcărie, ceva mai mult de doi ani, îşi amintiseră că fusese student recalcitrant, l-au săltat de la serviciu la o vreme după ce terminase facultatea, l-au lipit de nu ştiu ce lot de intelectuali veninoşi, n-avea nicio şansă să se apere, fusese condamnat dinainte să apară în boxă, ajunsese să culeagă până în urmă cu un an bumbac şi mazăre la Măzăreni şi Bumbăcari, modelase zeci de mii de cărămizi de chirpici pentru construirea dispensarului şi a miliţiei de acolo, locuise în case de lut acoperite cu stuf, nu mai fusese primit la fostul loc de muncă, dar lucra pe un şantier, era mare nevoie de topografi,
şi-a tras răsuflarea, e suficient, a întrebat,
am dat din cap, nu mai voiam să ştiu nimic, să strângă la loc covorul, mă cuprinsese o simpatie pe care n-o mai simţisem pentru nimeni până atunci, am întins mâna peste masă şi i-am prins palma mare şi grea, am strâns-o, cred că acela a fost momentul în care s-a stabilit totul între noi.
Bumbăcari şi Măzăreni erau pe lângă Rubla, din câte ţineam minte, până la care erau vreo zece kilometri de la Însurăţei, mă gândeam,
te-aş fi putut vedea cu ani în urmă, am spus,
nu s-a întâmplat, a răspuns, mai bine.
N-am mai vorbit niciodată despre acest trecut, nu l-am întrebat, simţeam că nu vrea să şi-l amintească şi n-avea rost să-l zgândăr.
În noaptea aceea m-am culcat, dar n-am dormit.
În capul meu se învârtejeau toate.
