Stelian ȚurleaCrimă la Torino – 18
Am citit până m-au usturat ochii şi lăcrimau. Aşa mi se întâmplase prima oară când am furat o carte dintr-o bibliotecă publică, nu ştiu de ce o făcusem. Cred că n-aveam încă cincisprezece ani, dar, când am isprăvit cartea pe care n-am lăsat-o din mână o zi şi-o noapte, am hotărât pe loc că e singura meserie care mi se va potrivi în viaţă, să scriu şi eu o carte care să-l facă pe un adolescent să citească până-l ustură ochii şi plânge ca boul, să nu mai ştie de el. Am mai citit de atunci mii de cărţi, dorind să plâng la fel, dar nu mi s-a mai întâmplat. Am scris şi eu câteva, nu ştiu dacă a plâns măcar o persoană. De fiecare dată când mă apuc de scris îmi propun să stârnesc atâta emoţie, încât măcar un om să plângă citind cartea. În afară de Eloisa.
Cu multe săptămâni înainte să ajung la Torino, începusem un roman poliţist, după o schemă complicată, eram sigur că va fi o carte formidabilă, ca la fiecare început, dar la fel de sigur eram şi de răceala ei, se vedea reţeta, schema, personajele erau înţepenite în tipare arhicunoscute şi previzibile, nici mie nu-mi spuneau nimic nou. M-am blocat şi am întrerupt scrisul, deşi ajunsesem spre final. Nu era prima oară când mi se întâmpla dar acum eram chiar furios pe mine însumi, pentru că îmi pusesem mari speranţe în carte, mai multe decât cu alte prilejuri. Şi n-avea cum să fie o carte bună, dacă-i lipsea emoţia.
După ce-am răsfoit dosarul răpirii şi asasinării Mariei Grapponi, mi-a venit ideea să reiau romanul poliţist abandonat. Îi adăugam cazul, l-aş fi făcut să fie citit cu sufletul la gură şi să te cuprindă revolta. Să-ţi dea lacrimile măcar de revoltă. Eşti altfel implicat când citeşti o carte despre oameni pe care i-ai cunoscut. Am fost sigur că găsisem rezolvarea care trebuia. Poate aveam şi o şansă să câştig, cum spune Eloisa. Mi-ar fi fost şi simplu să termin cartea la timp, mare parte din roman era scrisă. Dar nu mă gândeam neapărat la premiu, voiam cu tot sufletul să fie o carte care să tulbure.
Mi-au trebuit două zile până să mă conving şi să găsesc un nou început. Zăceam în şezlong în grădină, mă simţeam spionat, sigur organizatorii se gândeau că sunt un escroc şi pap degeaba banii Nababului. Eram convins şi că plănuiseră ceva să nu fie traşi în piept, să stăm zece zile şi să benchetuim. Măcar să ne dea în gât şi să ne facă de râs, ar fi fost de ajuns.
Îmi lipsea ceva. Mă gândeam la fel şi fel de piste pe care se pierduse Maria Grapponi, dar n-ajungeam la capătul niciuneia, toate mi se păreau fumate, sau fără vreo legătură cu realitatea.
Aproape toate cărţile mele sunt ca un reportaj, s-a şi spus că ăsta-i defectul lor, se vede că am fost ziarist. Veteranul mai ales are ce are cu jurnalismul, spune mereu că-mi deformează viziunea. Nu-l contrazic, fiecare gândeşte ce vrea. Îmi pun doar întrebări. Să scriu încă o carte acuzată că e un reportaj mai sofisticat?
Maria Grapponi fusese o tânără fermecătoare, aşa apărea în fotografiile ataşate, instantanee prinse la vreo petrecere sau pe stradă. Nu exista nicio fotografie de care să fi fost sigur c-o făcuse conştient. Nimeni nu spunea, dar sigur era o timidă, sigur era o retrasă. Probabil se simţea o străină în lumea ei nouă, departe de familie, fără prieteni. Existau interviuri în care se spunea că nimeni n-o văzuse nicăieri fără treabă, nu i se cunoaşteau prieteni, nici măcar prietene de vârsta ei, nu călcase în vreo discotecă. O bănăţeancă retrasă în ea însăşi. Eram sigur că poliţia nici nu se gândise să cerceteze de unde venise, n-avea nicio legătură cu asasinatul ce făcuse în ţara din care plecase de câţiva ani. Dar poate aici se afla cheia. Citisem destul despre răufăcătorii români ajunşi în Italia, poate se stabiliseră şi în Piemont. O marotă de-a mea. Ştiam c-o să stârnesc proteste, mai ales din partea alor mei, fac de râs ţara spunând că exportă gangsteri. Nu-i destul că ne-au aruncat tot căcatul în cap după ce-a dat cu cuţitul ţiganul Mailat? Ăştia nu ţin de naţionalitate.
Fac ce cred.
Am vrut să-mi creez atmosfera propice. Întotdeauna scriu cu muzică. Am sunat-o pe stimabila doamnă Buzzati cu braţele pline de brăţări argintate şi i-am cerut un CD cu muzică a Mafiei calabreze. A rămas perpelexă. Nici nu ştia că există aşa ceva. Pentru ce-mi trebuia? Doar n-am venit la Torino să scriu despre Mafia calabreză. Cât de politicos am putut, i-am replicat tăios că am tabieturile mele când scriu şi vreau să ascult muzică. Şi-a cerut scuze şi m-a întrebat unde s-o găsească. I-am spus că e plin Youtube-ul şi dacă eu aveam la Bucureşti o copie piratată, însemna că fusese cumpărată undeva pe piaţă. I-am sugerat să caute muzica din Rosarno,
Rosarno e un oraş în Calabria, a spus nedumerită, dar şi cu o urmă de reproş,
tocmai, am contracarat eu repede, să nu fiu socotit neghiob, e leagăn al ’Ndraghetei, celebru pentru muzica sa.
Şi pe măsură ce simţeam că mă enervez, i-am turuit că din 2000 există CD-uri cu muzica Mafiei, vândute în tot Occidentul, le-a scos unul Francesco Sbano, sau să caute CD-urile „Malandrini” sau CD-uri cu Giorgio Mancuso,
se uita la mine convinsă că sunt dus rău cu mintea, dacă mă ţin de chestii d-astea, şi atunci fătuca cu părul nisipiu a deschis şi ea gura,
Giorgio Mancuso nu cumva e torinez? Cred că-l ştiu,
habar n-am, am spus,
iar doamna cu brăţările argintate s-a grăbit să încheie discuţia care-o depăşea, mi-a promis c-o să caute, să nu disper.
În seara aceea am ajuns la spital, nu-mi iese din cap că cineva a încercat să mă otrăvească, absurd, dar sunt prea rezistent de felul meu. Nici nu ţin minte prea bine ce-a fost cu mine.
Am zăcut o zi întreagă. Când mi-am revenit, am găsit pe birou CD-ul cu muzica ’Ndragheta, am fost în al nouălea cer, l-am ascultat ore în şir.
Mă puteam apuca de roman.
Nu l-am găsit. Mi se întâmpla prima oară. Recitisem textul scris la Bucureşti de îndată ce intrasem în recluziune şi acum nu-l mai găseam. În prostia mea probabil dădusem deleat, într-un moment de nemulţumire. Sau când hotărâsem pe neaşteptate cu Eloisa să mergem să mâncăm spartan şi eram prea dornic să ajung mai repede s-o văd.
Imediat mi-am zis că nu-l puteam şterge din greşeală, nu pot fi atât de tembel. N-am idee ce s-a întâmplat. Sau, dacă am, nu am măcar o dovadă.
Norocul meu că sunt precaut. Absolut tot ce scriu păstrez într-o dublură pe stick. Am învăţat că laptopurile se pot arde, oricât de performante ar fi, şi te trezeşti cu munca de luni de zile, poate ani, aruncată în eter. Când oamenii ca mine scriau de mână sau la maşina de scris, se întâmpla mai greu să-şi piardă manuscrisele. De asta îl socotesc pe Robotan mai înţelept, n-o să aibă vreodată surpriza neplăcută să-i dispară manuscrisele. Doar dacă i le fură cineva. Nu mai spun că le poate lăsa moştenire vreunui muzeu, să vină aspiranţii la literatură să le admire.
Mi-am găsit romanul pe stick. L-am recitit. Mi se părea din nou o prostie fără margini. Numai ecuaţie şi analiză rece. Dar ştiam că poate ieşi ceva grandios. Îi lipsea Maria Grapponi. Trecuseră două zile şi nu începusem încă să scriu. Laura şi Veteranul se lăudau cu munca lor. În sinea mea speram să fie mai mult laudă.
M-am apucat de scris ca un dement. Mi se întâmplă uneori. N-am ieşit din apartament mai multe zile. Îmi comandam mâncare şi cafele în cameră.
Roberto mi-a bătut în uşă de câteva ori, întrebându-mă dacă sunt în ordine. Rupe româneşte, dar vorbeşte foarte stricat. L-am alungat, n-am nevoie de nimic, i-am strigat.
Laura a ciocănit şi mi-a cerut să-i deschid.
Lucrez, am strigat, puţină decenţă, te rog, nu vreau să văd pe nimeni!
Nici pe mine?
Pe nimeni! am strigat din nou. Cine era ea, să aibă un tratament preferenţial? Mi-am amintit de o noapte oribilă în care se dăduse la mine şi eram sigur că nu fusese un vis. Aşa ceva nu se uită, nici nu se fabulează. Preferam să nu mă gândesc.
Mi-a telefonat Eloisa.
Laura spune că nu mai ieşi din cameră. Eşti bolnav?
Lucrez, iubito,
cât mă bucur! Vrei să ne vedem?
Lucrez, iubito!
Sigur o să câştigi!
Mă enerva că se gândeşte numai la câştig. Pe mine mă interesa să scriu o carte bună, una care să-l facă şi pe un puşti de cincisprezece ani să citească până să-l usture ochii.
Vrei să fii primul, George Vişinescu? l-am auzit pe Veteran strigându-mi în dreptul uşii.
Nu i-am răspuns.
Îmi venea să-i urlu, da, vreau să fiu primul! Vreau să fiu primul! Vreau să fiu primul!
Ascultam muzica Mafiei calabreze şi scriam ca un nebun.
(din romanul „Crimă la Torino”, Crime Scene Press, 2014)
