Angela – Mă simt o nemernică

Ieşi din viaţa mea! – 20

Îmi vine să urlu după o ţigară, dar i-am promis Denisei că n-o să fumez cât să stau în casa ei şi uite că mă ţin de cuvânt, fumez doar la serviciu, şi acolo rar, sau când pictez, niciodată acasă. Nu ştiu ce e cu mine astăzi, m-a apucat o poftă nebună de-o ţigară. Încerc s-o sting c-un pahar de votcă, păstrez sticla ascunsă în noptieră, nici sticle de băutură nu se ţin în casa asta. În timp ce beau, apare Alex. N-ar fi trebuit să mă găsească. De fapt, n-ar fi trebuit să beau. Denisa m-a rugat să nu aduc băutură acasă. Am uitat. Nu mi-a păsat. Lui Alex i-au sclipit ochii, nu mă mai puteam ascunde, măcar să fi băut în camera mea, nu în bucătărie, acum e prea târziu pentru regrete.

• Sigur vrei un pahar, i-am zis.

• Sigur eşti isteaţă.

• Unul singur şi te duci la tine, i-am mai zis. Nu vreau să ne găsească Denisa aşa.

A ridicat o palmă în sus, de parcă ar depune un jurământ. Îmi plac palmele lui, cu degete lungi, unghii migdalate, o palmă de artist, ar trebui să-l întreb de ce n-a încercat să picteze. Sau să cânte la un instrument. Nu ştiu dacă e bine să-l întreb, nu vreau să stârnesc vreun viespar. Nici să-i propun să-l pictez nu cred că e bine, cine ştie ce-i trece prin cap. Lui sau altora.

Dă paharul pe gât ca pe apă. N-apuc să-l opresc şi-şi toarnă altul, de astă dată plin ochi.

• Ai promis, îi spun, dezamăgită.

• Acum chiar promit!

Mă uit la sticla dintre noi. Nici n-ar avea cum să-şi mai umple altul, mai e mai puţin de un deget pe fund.

De astă dată soarbe încet din pahar.

• Eşti o fată de treabă, zice. Nu i-ai spus nimic Denisei.

• Lasă…

Habar n-aveam ce să-i zic şi dau din mână a lehamite, să schimbe subiectul. Îmi povesteşte ceva, nu sunt atentă, nu mă interesează. Mi-e gândul la tabloul pe care l-am început. Nu-mi place cum a ieşit, o s-o iau de la capăt. Sau n-o s-o iau şi renunţ. Sau renunţ la pictat. Renunţ la tot. Căcat. Asta nu e viaţă, când ajungi să renunţi la tot.

• Ţi-ai văzut copila? îl întreb.

• Nu încă.

• Doarme în pătuţul ei. I-am dat să mănânce.

Dă din cap, dar e atât de vizibil că nu-l interesează, că mă apucă furia. Nu-l interesează nimic legat de copil. De ce l-a mai făcut? Denisa îmi spunea altceva. Doar n-o fi nebună. Sau poate e nebună. Cum poţi să trăieşti cu un beţiv şi să nu-l pui la punct? Să nu-l dai afară din casă? Să nu-i dai una în cap? Eu l-aş călca în picioare.

Pe dracu l-aş călca în picioare. Uite cum stau cu el la masă şi beau. Şi din clipă în clipă o să vină nevastă-sa de la serviciu şi ne vede bând cot la cot ca nişte ordinari. Beţivi şi ordinari. Mi-e silă de mine.

• Mă duc să mă culc, spun.

Nu zice nimic. Are privirile pierdute în paharul pe care l-a golit pe jumătate. Nu s-a grăbit să-l bea, de parcă s-ar fi ţinut de cuvânt. Sau e sătul de băutură. Nu cred că e vreodată sătul. Sau obosit. Naiba ştie, chiar nu e treaba mea.

Mă ridic să plec şi iau sticla cu mine.

• Noapte bună, zice. Bine că iei sticla, să n-o vadă. Pune-o bine.

Privesc pe geamul camerei mele trunchiurile tinere ale arborilor crescuţi printre blocuri, deşi, foşnesc de parcă ar vorbi. Ajung să vorbesc cu arborii. Miroase a tanin. Frunzele par forme decupate în smoală, atât de intens negre, mă sperii că n-o să le mai văd verzi. Cerul e curat şi înstelat.

Îmi pun cămaşa de noapte, aprind veioza şi citesc. Nu înţeleg nimic, de parcă aş citi filosofie. De fapt, mi-e mintea aiurea, năclăită uşor de votcă.

Sting lumina când soseşte Denisa. Pe fereastră pătrunde lumina lunii, e lună plină, toate sunt luminate diafan în albăstriu, parcă am alunecat într-o poveste. Dacă aş putea picta culoarea asta, aş fi genială. Denisa a fost în schimbul de după-amiază, mereu se întoarce frântă, e schimbul cel mai greu, după-amiaza se trezesc toţi să sune să întrebe câte ceva, abia de-apucă să bea apă, cred că face pipi pe ea. M-a rugat să n-o mai aştept, de fiecare dată când o aştept ne întindem la taclale în bucătărie până dimineaţa, de parcă nu ne-am fi văzut de-un secol. Nu ştiu ce tot avem să ne spunem. Găsim noi. Denisa e sora mea, o iubesc. A doua zi e năucă de oboseală, dar tot trebuie s-o ia de la capăt. Toate trebuie să le facă singură, Alex nu mişcă un pai. Îmi pare rău pentru ea c-a dat peste un beţiv. Minunat bărbat, dar beţiv. De fiecare dată când îi aud prin pereţi cum se ceartă mă apucă plânsul. Îmi apăs o pernă pe urechi.

Denisa intră în baie, aud ca prin ceaţă, nu mai ştiu când iese. Nu aud, din fericire, nici dacă se mai ceartă cu Alex, ca în fiecare seară. Mă oblig să adorm şi adorm. Sunt ameţită, nu trebuia să beau atât.

Mă trezesc cu o greutate pe mine. O greutate foarte mare, care mă sufocă. Mă sperii, vreau să ţip, dar o mână cu degete lungi îmi apasă gura. Altă mână îmi saltă cămaşa de noapte, îmi desface picioarele, îmi atinge vulva, mereu dorm aproape goală. Mă trezesc instantaneu sau cred că mă trezesc, îmi dau seama că pe mine se zbate Alex, duhneşte a votcă, m-a imbobilizat şi de-abia mă mişc. Gâfâie.

• Dă-te jos de pe mine! reuşesc să spun. O să strig.

• Nu striga, o să sperii copilul.

De copil îi pasă lui!

• Dă-te jos de pe mine! repet. Dă-te jos de pe mine!

Nu mă ia în seamă, se zbate deasupra mea, şi-a deschis şliţul, n-am forţa să-l dau jos, e îngrozitor de greu, ca un porc.

• Ce dracu crezi că faci? îi spun.

• O dată, zice, o dată.

Se împinge în mine, doare al naibii, intră în mine, mă zbat în continuare să-l dau jos, mişcările lui se accelerează, înainte să-l dau jos din pat ejaculează lung.

• Nu pot să cred, spun, ce-ai putut să faci….

Sunt atât de furioasă că l-aş spinteca pe loc. Nu găsesc nimic să-i crăp capul, mâna mea dă peste carte, îl izbesc cu ea în faţă, nimeresc cu coperta cartonată, sper să-i fi tăiat obrazul. Îl privesc siderată cum se ridică în patru labe, cu ştomoiagul bleg atârnându-i din pantaloni, se sprijină de fotoliu, reuşeşte să stea în două picioare. În lumina albăstrie a lunii pline pare un gnom, un zombi, un monstru albastru.

• Credeam că vrei şi tu, zice.

• Ieşi dracului din camera mea! îi strig, suficient de tare să-l sperii, suficient de tare să se fi auzit în camera de alături.

Reuşesc să mă ridic şi-i trag un picior, cu toate puterile. Îl lovesc în vintre. Pare îngrozit, se strecoară pe uşă, dar nu mai aud nimic. Probabil s-a trântit în vreun fotoliu în sufragerie, de multe ori doarme acolo, mai ales când se întoarce acasă beat. Probabil Denisa doarme. Probabil copila visează.

Mă simt o nemernică. Mă dau jos şi mă duc la baie, cu sperma lui curgându-mi pe pulpe. Mă spăl îndelung. Sunt convinsă că n-o să mă curăţ şi dacă stau până dimineaţa sub duş. Plâng. Sunt disperată şi plâng. De ce, Doamne?

(din volumul „Ieși din viața mea!”, Editura Crime Scene Press, 2015)