Angela – În toate picturile o singură femeie

Ieşi din viaţa mea! – 18

Sigur aveam uşurinţa de a creiona portrete de mică, dar nu s-a găsit unul dintre profesorii mei deştepţi să-şi dea seama. Habar n-am cum am ajuns profesoară de desen, cam toţi profesorii de desen sunt şi pictori sau au pictat la viaţa lor. Numai eu fugisem de pictură.

În atelierul în care pregătim vopseluri şi decoraţiuni, cu muşterii din ce în ce mai puţini şi mai săraci, meşterim şi rame de tablouri. Şi în astea trebuie să fim inventivi din timp în timp, fabricile care scot rame pe cale industrială te mănâncă cu fulgi cu tot.

Într-o zi a venit un bătrânel cu papion şi baston care voia o ramă sofisticată, bogată, ca pe vremuri, nu prea ştia să explice. L-am întrebat pentru ce. A deschis o geantă dreptunghiulară, un fel de geamantan îngust în care era prinsă cu bretele o pânză stranie. Am recunoscut-o imediat: Tamara de Lempicka. Habar n-aveam că exista vreuna în România. Nu putea fi originalul, bătrânul şi-ar fi putut cumpăra un hotel cu banii de pe un asemenea tablou, dar era sigur o copie din epocă, atât de bună că putea trece drept original, mai ales că, din câte ştiam, picturile Tamarei de Lempicka de-abia treceau de-o sută în toată viaţa. L-am rugat să-mi lase pictura s-o privesc, în zilele cât fac rama, să mă inspir, i-am zis, n-a vrut, s-a învoit doar după ce-am scris o hârtie, contrasemnată de patron, în calitate de martor, în care mă angajam să-i dau o sumă enormă dacă pierd sau distrug pictura, habar n-am ce valoare juridică va fi avut hârtia aia. În zilele cât am făcut rama, de care a fost extrem de mulţumit, am copiat pânza.

Apoi am făcut alta, uşor diferită, dar în acelaşi stil, cu acelaşi aer. Şi încă una. Eram foarte mulţumită. Şi convinsă că pot picta. Numai că m-am gândit să lucrez în acelaşi stil art deco, poate chiar să fiu un emul al Tamarei, nu-mi cădea coroana, dar toate subiectele picturilor mele, absolut toate, să fie nuduri, nu portrete de femei şi de bărbaţi epatanţi prin costumele lor.

Atunci a dat peste mine norocul cu magazia pe care am transformat-o în atelier. Pictam la început din imaginaţie, ce-mi rămăsese în memorie şi pe retină, ce ştiam din experienţa mea. Apoi, vara, i-am cerut Tabitei să-mi pozeze. Prima oară a venit îmbrăcată diafan, într-o bluză de mătase culoarea piersicii, în decolteu îi sclipea o cruciuliţă de aur pe care n-o mai văzusem la gâtul ei. Am desenat uşor, eram încântată, aveam să desăvârşesc pictura altădată. Apoi i-am cerut să dea jos totul.

• Cum adică, să mă dezbrac în păsărica goală? a strigat.

• Cum altfel, dacă-i nud?

Am încremenit când am văzut-o goală, nu-mi închipuiam că formele ei pot fi atât de perfecte. Strălucea cum strălucise Raffaella, cu un veac în urmă, o vedeam poleită, splendidă, era o zeiţă, o statuie, cu ochi ca genuni de foc. Raffaella era trecut. Mi-am dat seama că nu-mi place să pictez femei slăbănoage, cum nu-i plăcea nici Tamarei. Înghiţeam în sec, privind-o, adulmecând-o, ca un bărbat meduzat de frumuseţe.

Mi-am aprins o papiroasă, e singurul loc unde pot fuma în voie, simţeam că leşin dacă nu trag un fum, două, zece, câte or fi.

Tabita răbda nemişcată, nici măcar nu vorbea, în altă împrejurare nu i-ar fi tăcut gura, părea uşor înfrigurată, i-am aruncat un voal pe umeri.

A fost încântată doar când s-a văzut în pânzele mele, pe fond verde, nuanţe de stacojiu, albastru, vişiniu. Tabita peste tot.

• Atât de frumoasă sunt sau aşa mă vezi tu?

• Aşa eşti!

• Şi chiar o să expui tablourile astea? întrebă în cele din urmă.

• Pe toate.

• Dumnezeule!

A rămas atâta vreme privindu-se că mă gândeam că s-a răzgândit şi-o să-mi interzică să apar cu pânzele cu ea în lume.

• Îl aduc pe Andrei la tine, a spus, temătoare.

• Adu-l.

Nu cred c-au trecut trei zile şi-au apărut amândoi. Nu-l mai văzusem de la excursia la Şimon, auzisem că are nişte probleme de sănătate, nu reţinusem nimic, cine dintre noi ţine minte ce face aproapele, dacă nu-i e rudă sau prieten? Mai ştiam că Tabita avea o relaţie cu el, una cu năbădăi, când se vedeau des, când uitau unul de celălalt.

• Nu-i nimic pe piaţă ca picturile tale, a zis Andrei, după ce s-a uitat atât de mult ba la una, ba la alta, în tăcere, că începusem să cred că doar îşi trece vremea în atelierul meu, face pe grozavul şi habar n-are ce să spună. Nu vrei să-mi dai una s-o duc la licitaţie?

N-aveam nimic de pierdut.

(din volumul ”Ieși din viața mea!”, Editura Crime Scene Press, 2015)