Stelian ȚurleaStelian Țurlea
25.12.2019

Am observat că inspir teamă

Martorul – 3 

            De la început am înţeles că nu trebuie să doresc ceva cu toată puterea. Pentru că nu pot obţine. Sau nu-mi dă nimeni. Sau nu mă lasă nimeni să obţin. Invidia a ţâşnit din mine ca o transpiraţie. Pe urmă am fost indiferent, faţă de soarta lucrurilor, nu de izvorul lor. Cred că am înţeles că nu merită să lupţi pentru nimic, pentru că toate sunt înlocuibile. Mă miram, râdeam, mă minunam, îi condamnam pe oameni pentru că se zbat să obţină ceva. Brusc, într-o zi, m-am văzut pe mine însumi făcând la fel. Întâi m-am speriat, pe urmă am râs, la sfârşit mi-a fost teamă. Indiferent ce fac, unele lucruri trebuie să se petreacă într-un anume fel, cu toată lumea. Între mine şi ceilalţi nu e nicio diferenţă, nu sunt mai grozav, cum credeam. Nu ştiu dacă şi ei ştiu. Sub picioarele tuturor se află nisip în care pătrunde roua nopţii şi acesta se mişcă în permanenţă.

            Mi s-a spus să fiu bun, blând, generos, recunoscător, îndatoritor. Cuvinte goale. Nu mă ajută la nimic. Nimeni nu-mi explică rostul lor. Nimeni nu ştie. Nimeni nu face cum spune. Lumea mea e închisă.

            Am observat că inspir teamă. E ca o tensiune în atmosferă, care creşte, se transmite, drumul celuilalt e dintr-odată nesigur. Dar oamenii greşesc. Reacţiile lor se nasc dinăuntrul lor, ce e afară poate fi cel mult un pretext. Teama de altcineva e teama de a vedea prăbuşindu-se ceva construit cu migală în interior. E ca şi cum ai fi diform, mic, ghebos, asemenea mie, şi nu vrei să ştii. Şi când trebuie să accepţi că eşti aşa, teama îţi îmbrobonează fruntea. Nu despre teama femeilor vorbesc. Pentru că sunt altfel alcătuite, reacţiile lor mă înşală. Nu le înţeleg, nu le înţeleg mai ales teama de câini, de şoareci, de întuneric, de gândaci, de păianjeni, de furtună, de apă, de necunoscuţi, teama asta mi-a produs întotdeauna doar dispreţ. Dar continuam să le privesc cu interes, uneori cu o dorinţă pe care n-am înţeles-o niciodată. Mă amuză că le place să fie privite şi arată asta.

            M-am  surprins urmărind-o pe fata aceasta subţire, cu părul negru şi lung, pe care şi-l alungă de pe frunte cu o mişcare bruscă a capului. Am aşteptat de mai multe ori s-o văd coborând în fugă treptele blocului, sau întorcându-se acasă. Locuieşte într-una din casele mici, cu curte, din apropiere. E întotdeauna grăbită, parcă speriată, dar zâmbeşte mereu. Îmi place să urmăresc zâmbetul oamenilor. Am impresia că ochii şi zâmbetul ei vorbesc la fel, încât, de la un timp, mi-a sporit curiozitatea. M-am apropiat într-o zi de ea. Am simţit cum tresare, se încordează la fel cu ceilalţi şi fuge. Privirea mi se lipise de faţa ei brusc împietrită, fără zâmbet, în timp ce ochii i se agitau speriaţi. Îi inspiram teamă.

            Teamă sau milă?

            M-a cuprins o furie fără măsură, la gândul ăsta, m-am ascuns până s-a întins noaptea peste oraş, am alergat la marginea lui, am mers pe câmpul cu iarbă măruntă, m-am trântit la pământ, rostogolindu-mă şi bătându-l cu pumnii. N-am făcut niciodată vreun efort să plac cuiva. Dar mila mă îngrozeşte, îi prefer pe cei care vor să se lupte cu mine. Mila mă coboară dincolo de teamă, singur într-un hău în care n-am cu cine să lupt, simt cum celuilalt i s-a încreţit toată pielea de repulsie. Dincolo de milă nu mai e nimic. Am bătut pământul cu pumnii, cuprins de furie. Am plâns de furie. Îi adusesem o floare.

            De multe ori am primit pomeni. Rânjeam la cei care mi le dădeau şi le aruncam. Uneori pe faţă. Târziu am înţeles că nu orice pomană, fie ea mâncare sau haină, înseamnă milă. Oamenii dau cu gândul la ei sau la ai lor. Sau pur şi simplu fără motiv. N-am mai aruncat nimic. Le urmăream privirile, să întrezăresc firul acela subţire de milă. Vedeam altceva sau nu vedeam nimic. Mi-am impus să văd astfel. Am refuzat orice compătimire. Mă port cum aş vrea să se poarte lumea cu mine: direct, brutal, dur. Când i-am zdrobit capul derbedeului care scosese cuţitul să mă spintece, îi priveam chipul ajuns o mască de groază, după ce fusese mai înainte una de încredere stupidă în sine şi milă. N-aveam pentru el decât dispreţ. De fapt, mă pierdusem, nu ştiam ce să fac, mi-era groază şi mie, aş fi urlat dacă urletul nu s-ar fi oprit undeva în capul meu sau în gâtlej.

            Nu-mi mai fusese teamă decât pe vremuri, de bătrâna pe care o îngrijeam. Sau care mă îngrijea. Avea nişte ochi mari şi îngrozitori de negri, mă puteam zări în ei ca într-o oglindă, mă fascinau. Un păr lung care începuse să semene cu cenuşa scoasă din sobă după o noapte de foc, strâns mereu într-un rotocol deasupra cefii. O singură dată o văzusem despletită. Şi l-a strâns repede, ruşinată, n-am înţeles de ce, m-a alungat din încăpere. Fusese, cred, frumoasă. Pentru mine a fost, nenumăraţi ani, cea mai frumoasă fiinţă din câte am întâlnit, chiar şi în momentele în care mi-era groază de ea şi o uram. Avea urechi mici, ca nişte bănuţi, o pată cafenie pe un obraz, către tâmplă, buze groase şi mari, capul aproape rotund se sprijinea pe un gât subţire şi lung, străjuit la bază de clavicule arcuite mult în afară,  ca două urme de aripi. Se îmbrăca în culori puţine şi stinse. Dispreţul şi repulsia pe care le simt în faţa culorilor violente şi a roşului mai ales le am, cred, de la ea. Nu era înaltă, dar braţele aproape firave aveau o putere nemăsurată. Nu începuse să se umfle, să capete proporţiile în care o recunoşteam cu greu decât cu puţin înainte de a dispărea. Abia atunci părea sau era bătrână. Mai înainte nu avusese pur şi simplu vârstă. N-am ştiut niciodată de unde avea atâta forţă să nu doarmă, ori să doarmă atât de puţin. Noaptea mătura străzile oraşului, se întorcea o dată cu răsăritul soarelui, frântă şi beată, sau aducea o sticlă de băutură pe care o turna pe gât ca pe apă, lungită pe patul nedesfăcut. Sforăia scurt, dar cum mă mişcam, să ies afară, mă urmărea cu privirea şi striga la mine, parcă ar fi stat la pândă. Îngheţam. Uneori vorbea mult, nu cu mine, cu ea însăşi, înţelegeam greu ce spune, fapte şi oameni despre care n-aveam habar. Apoi se ridica în picioare şi îşi făcea de lucru prin casă, până se apropia seara şi o lua de la capăt. Alteori venea însoţită de câte un bărbat neras, în haine ponosite şi cu glas răguşit, niciodată acelaşi, mă alunga afară din singura încăpere cu o palmă grea plesnită peste cap, auzeam prin pereţii subţiri hohote, gemete, gâfâieli, vreo oră sau mai mult, până când bărbatul se pierdea pe drumul pe care venise. Tot acel timp îmi muşcam buzele sau pumnii, obosit de nesomn, cu durerea mea de cap cumplită care se apropia ameninţându-mă cu un leşin, se îndepărta, iar se apropia, îi uram pe amândoi, uram toată lumea, simţeam o dorinţă nesfârşită să rup, să distrug, să sfâşii, dar rămâneam nemişcat, ghemuit lângă peretele casei. O iubeam şi o uram şi mai mult, cu fiecare clipă în care îmi dam seama că râde cum rareori o auzeam numai eu, că a uitat de mine. Dar aşteptam cu nerăbdare, cu crescândă nerăbdare momentul plecării bărbatului niciodată acelaşi, căruia îi doream moartea, urmat de o linişte stranie, lungă, în care îmi pocneau tâmplele de încordare, destinse doar la auzul paşilor nesiguri, a trupului subţire lovit de masă sau de vreun scaun, ştiam că va urma scârţâitul prelung al uşii deschise încet, încet, după care, din prag, îmi va şopti numele cu o voce stinsă şi, încă beată, se va apropia de mine, mă va cuprinde pe după umerii în care încordarea va fi ajuns la maximum, gata să expodeze, exploda într-un amestec de ură, iubire, duioşie, totul asemănător unui leşin, atunci când mă ridica uşor, mă strângea lângă trupul ei în acea clipă nevolnic, mă purta înăuntru, îmi mângâia şi pieptăna părul sârmos, mă privea îndepărtându-mă uşor şi iar mă strângea la piept acoperindu-mă cu lacrimi, îmi cerea iertare, se ridica mergând în jurul mesei fără rost, iar mă strângea la piept, în tot acest timp vorbind fără încetare. Aşa am aflat cine sunt. De fiecare dată îmi spunea acelaşi lucru, uneori nici nu o ascultam, lăsându-mă legănat de valul acela de duioşie care se pierdea în mine, ştiam că va dispărea curând, mă priveam în ochii-ei-oglindă, mi se părea fără margini suferinţa ei, aproape mai mare decât fusese a mea lângă zidul casei, aş fi vrut să-i spun că e frumoasă, că trebuie să-şi despletească părul pentru mine, dar vorbele mele se opreau într-un icnit înainte de a ajunge în gură. Îi urmăream buzele care istoriseau încet, ca o incantaţie, povestea pe care o auzisem de nenumărate ori, ştiută pe dinafară, care mă fascina, pentru că niciodată nu schimba nimic în ordinea întâmplărilor, dar fiecăreia îi adăuga un amănunt, un fleac, nimic mai mult, umplând-o de noi înţelesuri. Îi luase foc casa în care i se afla copilul abia învăţat să meargă, bărbatu-său încercase, până să vină pompierii,  să-l salveze şi să stingă văpăile, cu mâinile goale, care au murit primele din trupul lui, o zi sau două mai târziu, înnegrite, umflate, ajunse repede o rană mustind, incapabile să se mai împotrivească flăcărilor care au mâncat uimitor de repede întreaga casă, încât ea, biata  de ea, rămasă singură, fără nimeni, fără adăpost, a vrut să moară şi a zăcut o vreme ca o nebună, sau nebună de-a binelea lângă mormintele celor doi, apoi prin spitale, înainte de a veni în partea asta a oraşului, în cocioaba gata să se prăvale din curtea pe care nimeni n-o ştia ca aparţinând cuiva, dar pe care o socoteau bântuită de duhuri şi vârcolaci încă dinaintea războiului, şi venită aici să vrea să capete o pâine, indiferent cum, să-i fie indiferent de va mătura străzile oraşului şi chiar să le măture, pe timp de noapte, primăvara, vara şi toamna, atunci când o treceau toate căldurile strângând grămezi imense de frunze îngălbenite, frunze care cădeau neîncetat ca o ploaie, smulse de vântul rece care-i pătrundea oasele subţiri, şi într-o asemenea noapte, într-un maldăr de frunze jilave acoperind aproape cu totul o haină veche, roasă de atâta purtat, peticită şi zdrenţuită din nou, strânsă în jurul meu cu o sfoară subţire, să mă găsească. Să nu ştie ce să facă. Să rămână pironită locului, cu mine în braţe, învelit în haina zdrenţuită. Să mă lase jos pe maldărul frunze umede, în timp ce o priveam cu ochi mici, fără un sunet. Să plece şi să se întoarcă. Să nu poată rezista. Să mă strângă din nou la piept, stârnită de un dor nebun. Să mă socotească un semn, un sens să trăiască, o izbăvire. Să mă ducă acasă, hotărâtă să mă păstreze. Şi abia atunci, dezvelindu-mă, să descopere micul monstru, negricios, diform şi cu cocoaşă, să se sperie, să vrea să mă arunce, dar să spere că mă voi reface cu timpul, apoi socotindu-mă, totuşi, izbăvirea ei, apoi obişnuindu-se, apoi nepăsându-i, apoi socotindu-mă ca al ei, apoi al ei pe de-a-ntregul, să sufere că nu vorbesc, dar să mă îngrijească aşa cum şi-ar fi îngrijit propriu-i prunc. Să mă vrea om mare. Să ştie că sufăr, dar să-i iert pornirile, e nebună, e femeie, nu se poate stăpâni, îi vine uneori să urle de mizeria care urmărit-o întotdeauna şi atunci bea şi îşi pierde capul şi devine monstruoasă. Şi iar mă lua în braţe acoperindu-mă cu mângâieri, continuând să spună lucrurile pe care le mai spusese, îi urmăream ochii, vedeam cum sporeşte în ei, cu fiecare mişcare şi cu fiecare cuvânt, disperarea, despre care nu-mi spunea niciodată nimic, dar pe care o mai văzusem, de multe ori, în clipe în care mă învârteam dezordonat, mic şi lihnit de foame, fără să-mi poată da altceva decât o bucată de pâine cu măsline, sau cartofi prăjiţi sau pâine prăjită în ulei, o disperare ce mă îngrozea pentru că nu puteam să-i spun că nu trebuie să sufere atâta, mă ascundeam să n-o văd, iar acum, în timp ce continua să-mi vorbească despre toate acele fapte ştiute pe de-a-ntregul, aceeaşi disperare îi rodea dinăuntru ochii-oglindă, îi învăluia, îi acoperea, le stingea strălucirea, până i se stingea şi glasul de tot, se întindea pe aşternutul mototolit, dormea, atunci, mult, mă temeam că nu se va mai trezi. Dar, trezită, făcea să strălucească totul de curăţenie, mă alunga din calea ei cu vorbe urâte, ca şi cum ar fi vrut să şteargă tot ce spusese mai înainte, mă pălmuia de câte ori nu reuşeam să fac un lucru ca lumea, striga la mine atât de tare că-mi tremurau mâinile şi spărgeam totul, iar palmele ei deveneau şi mai grele, până când, de teamă, mă ascundeam. Atunci ştiam cu adevărat că sunt mic, urât, diform şi ghebos. Totul în jurul meu se tulbura, atunci voiam să mor. După o zi sau două, părea că uitase complet şi toate reîncepeau. Cu poveşti despre oameni şi lucruri pe care le înţelegeam anevoie. Cu beţii. Cu alţi bărbaţi care se pierdeau repede pe drumul pe care veniseră, în timp ce tâmplele mele pocneau de încordare. Cu rugăminţi de iertare, după care, aproape întotdeauna, casa era scuturată de orice fir de murdărie, pereţii alb-cenuşii şterşi cu peria sau văruiţi din nou, curtea măturată şi smulse ştirul, mătrăguna şi toate ierburile nebune. O activitate la care participam într-o măsură, ţopăind încoace şi încolo cu unelte nepotrivite, dar pe care preferam s-o urmăresc, totuşi, de la distanţă, răsfoind la nesfârşit aceeaşi carte subţire cu poze pe care mi-o adusese cândva, zdrenţuită, din care ţin minte un corb uriaş cu aripile desfăcute pe o pagină întreagă, o pasăre care mă fascina după ce mă îngrozise la început, răsfoiam cartea şi o urmăream de la distanţă cum lucrează, cum îşi şterge uneori fruntea cu dosul palmei, încet, atât de încet, încât întotdeauna mă temeam să nu se fi rănit, sau să nu i se fi făcut rău, aşteptam clipele în care începea să tremure uşor, ştiind că atunci va înceta să mai robotească, avea să se întindă un timp să se odihnească, destinsă şi frumoasă, şi mă va lăsa să mă apropii, îmi va cere un pahar cu apă pe care i-l aduceam tremurând de emoţie, după care mă lăsa s-o ating şi să-i mângâi cu vârfurile degetelor mele subţiri părul strâns deasupra cefii sau obrazul, atât de copleşit de emoţie, încât trebuia să închid ochii şi să mă concentrez să nu mă sufoc. Mult mai târziu, când îşi pierduse cu totul subţirimea, când umplea patul cu proporţiile ei nemăsurate, izbucnite brusc, într-o  singură vară şi-o singură toamnă, îmbătrânind-o, mă apropiam la fel aducându-i paharul şi atingându-i părul cu vârfurile degetelor, dorind  din tot sufletul să fie ca înainte, să nu aibă astâmpăr, dar ea gemea uşor, cu ochii închişi, până a dispărut.

            Am zăcut pe câmpul de la marginea oraşului, pe care îl bătusem cu pumnii cu o furie neputincioasă, până s-au ivit zorii. Nu murisem. Nu puteam să mor. M-am întors în ungherul meu, unde am găsit floarea pe care am făcut-o fărâme. Multă vreme am evitat să mă mai aflu în calea acelei fete brunete cu părul lung. Voiam să fiu singur.

(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)