Alex – Dacă îți plac mașinile

Ieşi din viaţa mea! – 29

Alex Ţone îi făcu semn Alexandrinei să aducă sticla. Ionii aplaudară şi să grăbiră să-şi umple paharele.

Cam tembel, întări celălalt Ion, după ce goli paharul.
Vă ascult, mai spuse Alex Ţone.
Am zis: cam tembel. Păştea caprele pe aici.

Nici Alexandrina nu ştia mai multe. Habar n-avea de ce poliţiştii nu suflaseră un cuvinţel despre băiat, poate pentru că se ştia că-i cam tembel, se hazardă ea. Un băiat care abia bălmăjea vorbele. Nimeni nu-i ştia vârsta, probabil n-avea mai mult de zece, doisprezece ani. Dar se putea să fie şi mai bătrân. Nu fusese la şcoală decât patru clase, nu-l mai prinseseră după aceea, iar asta se petrecuse cu ceva vreme în urmă. Deci sigur avea mai mult de doisprezece ani. Trăia într-o cocioabă sub munte, cu o mamă nebună şi alţi doi fraţi mai mici. Nu te puteai apropia de coşmelia lor, o păzeau doi câini atât de hămesiţi că sfâşiau totul. Băiatul creştea două capre şi aduna în fiecare dimineaţă caprele sătenilor şi le ducea la păscut. Făcea o turmă de zece, cincisprezece cu care bătea râpele. Ajungea prin locuri unde nimănui nu-i ardea să se ducă şi sigur nici n-ar fi reuşit. Pe unde iarba puţină sigur era grasă, avea timp să crească, n-o păşteau decât caprele lui. Alexandrina habar n-avea ce primea în schimb de la stăpânii caprelor. N-o interesase vreodată.

Vreo două săptămâni i-au trebuit lui Alex Ţone până a dat de băiat. Nu ştia nimeni cum îl cheamă, toţi îi ziceau băiatul cu caprele. A reuşit să se apropie de coşmelie fără să fie sfârtecat de cei doi câini cărora le adusese mai multe coaste pline cu carne. Mama nebună îl privea cu ochii goi şi nu înţelegea ce vrea de la ea. Fraţii i-au spus să-l caute pe Ghiţă pe dealuri, e sigur cu caprele.

Care dealuri?

Au ridicat din umeri. Pe dealuri.

Alex Ţone a fost nevoit să înnopteze în sat, să caute un gospodar care avea capre, să-l roage să-i îngăduie să doarmă la el şi să-l scoale la răsăritul soarelui. L-a întâlnit pe Ghiţă când aduna caprele. Pe Ghiţă nu-l interesa domnul de la oraş. Văzuse destui domni de la oraş, nicio scofală. Nu-i păsa că-l însoţeşte, dar nici nu arăta vreo încântare. Nu-i răspundea la întrebări. Nu ştia ce să-i răspundă. Alex Ţone era sigur că pornise o luptă.

A mers cu Ghiţă prin toate râpele locului câteva zile la rând. Se umpluse de julituri şi zgârieturi. Nu l-a mai întrebat nimic, ştia că n-are rost cât timp nu vrea el să vorbească. Avea fiecare desaga lui cu merinde: Ghiţă – mămăligă şi brânză, Alex Ţone – ce găsise la magazinul din apropierea casei gospodarului – brânză, salam, pâine. Ghiţă trăgea cu coada ochiului. Alex Ţone i-a oferit salam, Ghiţă a dat din cap a refuz. După o zi, a acceptat şi s-a aşezat ciucit în apropiere.

Mereu stai aşa ciucit? l-a întrebat Alex Ţone.

Părea că băiatul nu se aştepta la întrebare. A dat din cap.

Ce vrei? a zis într-un târziu.
Să stăm de vorbă, a răsuflat uşurat Alex Ţone.
Zi!
Vreau să-mi spui ce vezi pe unde umbli…
Lumea.
Şi-ţi place?
Îhî!

N-a aflat mai multe. N-a insistat cu întrebările. Măcar făcuse un pas. A scos o carte din desagă şi a început să citească. Băiatul nu s-a ridicat o oră cât a citit Alex Ţone, l-a privit fără întrerupere. Şi-a părăsit poziţia doar când a văzut că se îndepărtaseră cam mult caprele.

În ziua următoare, Alex Ţone a luat eu el un ziar. După ce-au mâncat, s-a apucat să-l răsfoiască. Ghiţă şedea alături, privindu-l.

Ştii să citeşti? l-a întrebat Alex Ţone.
Nu-mi place.
Dar ce-ţi place?
Să merg cu caprele.
De ce?
Văd.
Şi ce-ţi mai place?

Ghiţă n-a răspuns. Alex Ţone se gândi că poate vorbise deja prea mult. S-a scufundat în lectură.

Maşinile, l-a auzit pe Ghiţă şoptind.
Poftim?

Băiatul era interesat de ceva, nu era tembel, cum i se spusese.

De ce-ţi plac maşinile?
Merg repede.
Da, merg repede. Ai mers cu vreo maşină?
Nu.

Fireşte, unde să meargă? Când să meargă? Ce întrebare stupidă pusese! Mai bine îşi citeşte ziarul.

Ba am mers o dată, l-a auzit spunând.
Interesant, zise el neîncrezător.
Zău, am mers!

Alex Ţone izbucni:

Te-a luat vreunul cu caprele…

Nu ştia ce-l apucase.

– Zău, eram lângă bodegă, pe marginea râpei şi a oprit o maşină roşie, s-a dat jos o femeie şi a intrat şi a lăsat uşa deschisă.

Andrei Ţone nu se aştepta să audă atâtea cuvinte spuse pe nerăsuflate. Îngheţase. Nu ştia ce să spună. Nici măcar nu s-a uitat la băiat. De parcă nu l-ar fi auzit. Sau nu l-ar fi crezut.

– Zău! Şi m-am urcat pe scaun şi se vedea frumos prin geam. Şi-am auzit un scâncet şi m-am speriat, nu ştiam că aşa auzi în maşini, am apăsat pe-o bară fără să vreau şi a început să se mişte şi mi s-a făcut frică, am sărit afară şi maşina a luat-o la vale, din ce în ce mai repede, şi s-a dus în râpă.

Alex Ţone a întors capul spre băiat, atât de încet că putea să jure că a durat un minut.

A luat-o la vale, zici.
Zău! S-a dus în râpă şi-a luat foc.
O maşină roşie…
Da!
Cu o femeie care a lăsat uşa deschisă…

– Dacă-ţi spun! Era tare frumoasă. Pe urmă plângea tot timpul. N-am putut să-i spun că mersesem şi eu cu maşina ei. Nu mă băga în seamă nimeni.

Şimon, decembrie 2014