Ai cunoscut-o pe sora mea?

Martorul – 22

Am slăbit. Cele câteva zile de boală au lăsat urme. Trupul meu întotdeauna viguros dă semne de oboseală. Degetele subţiri par descărnate. Pielea mi-e uscată şi străvezie. Mă simt uşor, dar mă mişc cu greutate. Dacă mă aplec, mă cuprinde ameţeala. Dacă stau şi privesc ceva, simt cum privirea mi se pierde departe, şi eu o dată cu ea, mă dezmeticesc cu greu şi-mi dau seama că a trecut un timp în care privisem în gol. N-am mai fost aşa decât cu ani în urmă, când am fugit de la acel cămin unde erau mulţi copii şi tineri surdo-muţi care învăţau să meşterească felurite unelte, coşuri împletite, păpuşi şi pantofi. E unul din puţinele locuri de care refuz cu încăpăţânare să-mi amintesc. Mi-e groază. După ce am fugit, am stat multă vreme ascuns. Mi-era teamă că cineva mă va prinde să mă ducă înapoi, eram în stare să muşc şi să lovesc. Iar când am îndrăznit să ies din ascunziş, eram ca acum, moale, lipsit de vigoare, obosit, străveziu. Trebuie să-mi revin. Mă recunosc cu greutate. Trebuie să mă supraveghez. Se petrec atâtea în jurul meu, pe care trebuie să le ştiu, încât nu mă pot lăsa copleşit de fleacuri. Am o misiune.

Lumea a înnebunit. Nu mă miră şi nu e prima oară. După zarva iscată de moartea fetei cu plete negre, lumea parcă ar fi adormit. Nu mai interesează pe nimeni. Totul e pecetluit. Nu înţeleg indiferenţa asta.

Cel cu umeri laţi nu s-a mai întors în oraş. Eu cred că nici nu se mai întoarce. Iar ceilalţi au dispărut…

A reapărut fata cu părul negru. La început am crezut că am halucinaţii, că mintea mea o ia razna. Un soare puternic ardea asfaltul. O adiere de vânt s-a oprit în părul meu sârmos. Lucruri concrete de care nu mă puteam îndoi. Am auzit zgomotul paşilor, tocurile sunând sacadat, ca nişte ciocănele. Prin trup nu vedeam, era prin urmare din carne şi oase. A vorbit cuiva şi era o altă voce, deşi în clipa aceea nu mi-am dat seama.

Eram atât de tulburat, încât m-am ascuns de toată lumea, să pot gândi în linişte. Emoţia mă înăbuşea. Aproape îmi tremurau mâinile. Ştiu bine ce am văzut în acea duminică, am alergat în jurul magaziei în flăcări, pe care n-am fost în stare s-o deschid, şi îi auzeam glasul înspăimântat. Mai am încă, pe braţe şi pe obraz, semne de la lupta cu focul. Acum văd acelaşi trup, acelaşi mers în care se amestecă zvâcnirea şi moliciunea, aceeaşi mişcare a capului, acelaşi chip. L-am văzut de departe, dar privirea mea e ageră, nu m-am înşelat. Era acelaşi chip. Cel pe care îl desenase pictorul cu bărbuţă gălbuie, cel pe care îl am acum în faţa mea, pe această foaie de hârtie îngălbenită. Nu înţeleg nimic. Nu-mi iese din cap înfăţişarea ei, ghemuită lângă perete, cu ochii roşii, părul uşor răvăşit, tremurând de spaimă şi de scârbă, când am întins mâna, înainte de a zvâcni pe lângă mine afară. Ce-a fost în mintea ei? Nu trebuia să o urmez, dar am vrut să priceapă că nu-i vreau răul. Acum aş face la fel, deşi nu m-aş mai apropia de ea, să nu se mai închidă în hambar. Îmi bate inima tare ştiind că a apărut iarăşi, nu sunt în stare să spun ce e cu mine. Parcă s-ar răsturna ceva.

După ce emoţia a trecut, am vrut să aflu mai multe şi mi-am făcut de lucru pe lângă scara blocului, i-am ascultat pe unii şi pe alţii, am văzut-o din nou. Mi-am stăpânit bătăile inimii. Mi-am zis că dacă alţii nu se întreabă, n-am nici eu motive s-o fac. Am privit-o.

E la fel ca cealaltă, subţire, înaltă, păr negru, dar tăiat scurt. Toate astea nu spun mare lucru. Nimic altceva nu ştiu. Nimic străin nu mi s-a părut, dar ceva era schimbat. Nu ştiu ce îmi scapă.

Umblă de colo-colo, ore întregi. Vorbeşte oamenilor ca şi cum i-ar şti de vreme îndelungată şi ei îi răspund cum îi răspundeau aceleia pe care o înlocuieşte. Câteva zile cu nor şi ploaie m-au împiedicat să aflu ce se întâmplă, dar nu cred să se fi petrecut ceva deosebit, lucrurile se repetă, deşi par altele. A trecut mai mult de o săptămână şi încă n-am văzut-o de aproape. Tulburarea şi sperietura din mine s-au liniştit.

Au început să crească bălării printre rândurile de flori. Nu-mi plac. Tufele de trandafiri au frunzele uscate şi sunt mai mult ţepi în care se prind frunze îngălbenite purtate de vânt, scame şi hârtii. Ar trebui să am mai multă grijă de ele, le-am cam uitat în ultima vreme. Hotărând asta, am luat foarfecele mari şi am început să le curăţ. Îmi place treaba atât de mult, încât uit ce e în jur. Urmăresc cu privirea încordată lemnişorul uscat care se frânge sub limbile de oţel.

Nu ştiu când s-a apropiat, am auzit-o doar vorbindu-mi, dar n-am reacţionat. Prefer ca oamenii să nu ştie că îi aud. Pe sub sprâncene îi priveam picioarele subţiri peste care flutura o rochie de pânză înflorată. Am fost sigur că este ea. Continuam să tai crenguţele uscate cu limbile de oţel. A strigat „Hei!”, şi tot n-am mişcat, dar, trecând la o altă tufă, mi-am îndreptat spatele şi, înălţând capul, am privit-o. Se uita drept în ochii mei, fără o tresărire, aşteptând un răspuns. Clipa aceea a fost mai lungă decât credeam că poate fi.

„Spune-mi, dumneata ai cunoscut-o pe sora mea?”, a zis. Am rămas nemişcat, privind-o în continuare în ochi, cred că şi-a dat seama că nu înţeleg, pentru că a zis mai răspicat şi pe alt ton: „Mi s-a spus că dumneata eşti mut şi nu auzi, dar ar fi groaznic să trăieşti într-o cuşcă. Poţi să înţelegi ceva, dacă-mi urmăreşti mişcarea buzelor?” Nu m-am mai ferit, am dat din cap aprobator. S-a luminat brusc. „Spune-mi, atunci, ai cunoscut-o pe sora mea?” Am dat din nou din cap şi imediat mi-am văzut de lucru la altă tufă.

Am simţit că stă o vreme în cumpănă, apoi se apropie. S-a aşezat pe gărduleţul de fier care înconjoară tufele, şi-a strâns rochia pe genunchi şi, scormonind cu un beţişor lung în pământ, a început să mă urmărească cu privirea. Am ridicat fruntea exact când deschidea din nou gura.

„Hei, spune-mi, ai cunoscut-o bine de tot?”

Ce înseamnă să cunoşti bine de tot? Nici pe mine nu mă cunosc bine de tot. Am ridicat din umeri.

Dintr-odată am fost conştient parcă de tot ce e în jurul meu, fiecare lucru avea greutatea lui. Pâlcul de pomi din faţă îşi clătina frunzişul în vântul cald, grădina se deschidea spre soarele care coborâse într-o parte a burţii cerului, încărcată de miresme de flori şi de iarbă, de parfumul prăfos al crenguţelor de trandafir uscate; toate se coborâseră într-o mişcare somnoroasă, nu trecea nimeni şi grădina îmi aparţinea. Fata aşezată pe gărduleţul de fier scormonea fără rost în ţărână şi aştepta.

„Nu-i aşa că era o fată minunată?”, am auzit-o spunând. Băţul a scormonit din nou agitat în faţa mea. „Hei, spune-mi, ce dracu s-a petrecut?” Uitându-mă la ea lung mă întrebam dacă i-aş spune sau aş putea să-i spun în vreun fel, apoi am lăsat foarfeca pe pământ, mi-am şters de cămaşă un deget înţepat de spini, am supt sângele, scuipându-l, am continuat să tai mai atent crenguţele.

„Nu ştii”, a zis într-un târziu. „Nici tu şi nici altcineva nu ştie”, a adăugat cu o voce foarte înceată, parcă pregătită să-mi arate că se îndoieşte de tot ce-i spune lumea.

„Spune-mi, locuieşti de mult pe aici? Atunci înseamnă că o ştii de multă vreme.” Bineînţeles, dar cum să măsor timpul – aşa cum face toate lumea sau cum l-am simţit eu? Ce să-i răspund? „Ai cunoscut-o şi pe maică-mea?” Între câte femei au trăit pe străzile astea, de când ştiu de mine, s-ar putea s-o fi văzut şi pe ea, deşi nu cred, nu sunt atât de bătrân să-mi amintesc de femeia care a murit când a născut gemenele.

(din romanul „Martorul”, Editura Albatros, 2000)

(sursa foto: wattpad.com)