Stelian Țurlea Greuceanu – roman (cu un) poliţist – 16
Sunt un domn, chiar dacă n-am sânge albastru şi n-am urmat şcoala de bune maniere, mai ştiu şi eu cum să mă port! Nu era să las o doamnă să aştepte, aşa că, nici un minut întârziere, mă înfiinţam la uşa vilei. Ceva îmi spunea că e mai bine să mă duc acolo fără Dorel, aşa că nu i-am spus ce am de gând. O fată-n casă îmi deschise cu un aer plictisit şi mă invită să-ncalţ nişte târlici, să nu stric parchetul care strălucea.
Am dat cu ochii de distinsa doamnă mai repede decât mă aşteptam, era în mijlocul camerei prin peretele căreia vedeam izvorul japonez. Îmbrăcată într-o rochie roşie, atât de subţire că întrezăream întreaga bogăţie de pe dedesubt, încălţată cu pantofi negri cu tocuri ascuţite şi înalte de-o palmă. Cred că am roşit şi a ştiut asta.
— Vai, domnule Greuceanu, tare bine-mi pare că ai venit! Şi pe dumneata te-a pus fata asta-n casă să-ţi încalţi târlicii? N-o pot dezvăţa cu nici un chip să nu le ceară asta oaspeţilor.
— Dar, doamnă, protestă fătuca, n-aţi spus dumneavoastră să nu-i las pe mitocanii ăştia cu pantofii împuţiţi să ne calce parchetul?
— Vai, cum vorbeşti, fato! Cum să fi spus eu aşa ceva? Du-te, du-te, ai treabă! Îţi dai seama, domnule Greuceanu, că nu ştie ce să mai scornească, să se apare, dar n-o pot dezvăţa cu nici un chip! Aşa a-nvăţat la casa ei la ţară…
— Îmi dau seama, m-am trezit îngăimând, în vreme ce mă aşezam, aproape împins, într-un fotoliu cu braţele ca nişte coapse de elefant. şi de aceeaşi culoare.
— O cafea? Un suc? O apă? O dulceaţă? Un whisky? mă ademenea.
— Orice, nu alcool.
— Fireşte, fireşte, domnule Greuceanu. Dumneata munceşti, trebuie să ai capul limpede, în vreme ce eu…
N-a mai continuat şi ne-am trezit uitându-ne unul la altul. Avea privirile uimitor de albastre, cu gene atât de lungi, că mi se părea că aruncă umbre pe obraz când clipeşte. Clipea foarte des. Răspândea acelaşi parfum ameţitor şi scump. Nu arăta deloc a femeie încă în doliu.
S-a îndreptat legănat, abia ţinându-se pe tocurile cui, spre un bufet din lemn de nuc, a luat o butelcă enormă cu lichid gălbui, a umplut un pahar cât toate zilele pe care l-a aşezat pe măsuţa din faţa mea, pe o farfurie cu modele albăstrii. Când s-a aplecat, am simţit că mă afund într-o mare de parfum. Dacă nu şedeam, m-aş fi clătinat fără doar şi poate.
Nu-şi luase o clipă ochii de la mine.
S-a aşezat de cealaltă parte a măsuţei, într-un alt fotoliu, picior peste picior. Imaginea asta sigur am văzut-o în vreo revistă sau în filme. Spui despre ea că-i ameţitoare.
— Doamnă…
— Zi-mi Carmen, domnul meu, nu vreau să mă îmbătrâneşti spunându-mi cum îmi spune toată lumea.
Cred că m-am fâstâcit, sigur m-am fâstâcit. M-am enervat, nu e genul meu de reacţie. Eram convins că rezist mai mult tentaţiilor. A observat şi asta. Am început să mă întreb asupra rostului prezenţei mele în acea casă.
— Insist, domnule.
N-am răspuns.
Fără vreo introducere, a început să-mi vorbească despre viaţa unei femei singure, chinul menţinerii unei afaceri în lumea de hiene a bărbaţilor, adversităţile care o pândesc la tot pasul, nevoia să se sprijine pe cineva de încredere, pe o mână puternică şi o minte ascuţită de răzbătător. Nimic despre vreo căsătorie, sau despre vreun soţ abia dispărut. Înţelegeam şi nu prea unde bate. Abia mă întâlnise, nu putea să-mi facă declaraţii, decât dacă avea un interes, dacă urmărea ceva şi nu putea urmări ceva decât dacă şi plănuise acel lucru.
Mă abţineam cu greu să nu fabulez.
Nu trebuia să mă las ameţit de parfumul îmbătător, mi-am repetat de câteva ori. Nu-mi era uşor. Nu cred să mai fi stat vreodată de vorbă, şi atât de aproape, cu o femeie atât de frumoasă.
Cred că norocul meu a fost o melodie pe care nu reuşeam s-o recunosc.
— Telefoanele astea, a izbucnit frumoasa, te deranjează în cele mai intime situaţii! Nu poate fi decât o chestiune de afaceri, mă vei ierta că răspund.
A trecut în altă încăpere. Îi auzeam glasul răstindu-se la cineva, nu înţelegeam ce spune, dar era prea evident nemulţumită, p-ormă din ce în ce mai furioasă, aproape că striga să se facă cum hotărâse ea.
M-am ridicat dintre coapsele elefantului şi am alunecat pe târlici până la peretele de sticlă, să mă uit la izvorul care susura printre bolovani mari de granit. Nu mai văzusem grădină japoneză.
Atras de un reflex în peretele de geam, am întors capul şi am zărit deasupra grinzii o cameră minusculă. Am privit mai atent încăperea. Sigur erau mai multe, în diferite colţuri, minuscule, vârâte în stucatură sau printre frunzele florilor din ghivece, nu le băgai în seamă nici dacă erai expert. Cine le aşezase acolo, era de meserie. Dacă existau camere, însemna că se înregistra totul. Nu-mi era greu să-mi dau seama cu ce scop. Dintr-odată, vila fermecătoare mi s-a părut cuib de vipere.
Frumoasa s-a întors mai înainte să depistez toate camerele.
xxx
Mi-am târşâit târlicii înapoi la elefantul meu şi am aşteptat să continue.
— Ce spuneam? a întrebat.
Părea că o tulburase şi o nemulţumise profund convorbirea telefonică, nu mai era în apele ei. Din atmosfera pe care se străduise s-o creeze înainte, nu mai rămăsese decât parfumul ameţitor şi scump.
— Cât de greu e să rezişti într-o afacere, doamnă Matache, am zis eu.
A tresărit violent, parcă o lovisem în moalele capului şi masca de frumuseţe s-a făcut ţăndări. Adică era frumoasă în continuare, dar dispăruseră blândeţea şi neajutorarea, trăsăturile îi erau dure.
— Ştii cine sunt, a zis.
— Fireşte.
— Ştii şi ce vreau?
— Nu ştiu.
— Ar trebui să ştii! Oraşul ăsta nu poate trăi fără mine! Aşa că ai grijă!
Nu prea aveam ce să răspund. Rotiţele mi se învârteau de nu le vedeam. M-am gândit că undeva în aceaşi casă altcineva urmă-reşte şi imaginile, şi convorbirea noastră pe un ecran şi înregis-trează totul. Că am fost chemat special, nu de ochii mei frumoşi. Cu un scop. Femeia asta în stare să conceapă şi să conducă un joc piramidal, care să ademenească lumea ca o livadă parfumată, se gândise cum să mă atragă şi pe mine într-o cursă. Nu-i păsa decât de succesul ei. Nu-i păsa nici de bărbatu-său abia dispărut, sau poate pentru el făcea totul. În casa ei, îmbrăcată provocator, se aştepta să-mi pierd minţile şi să devin agresiv. Cineva poate fusese instruit să aştepte s-o salveze, la momentul potrivit. Înregistrarea urma să fie trimisă tuturor, îmi pierdeam slujba, onoarea, credibilitatea, în mod sigur mi se deschidea un proces de agresare şi mai ajungeam şi la pârnaie. Se găsesc avocaţi care să nu te lase liber şi pentru vine mai mărunte. Dacă nu-mi pierdeam minţile la vederea ei, avea fără doar şi poate alt plan, care să ducă la acelaşi final.
M-a rupt cu brutalitate din şirul deducţiilor care nu duraseră mai multe de câteva secunde.
— Ce cauţi aici?
— M-aţi invitat, doamnă.
— Asta ştiu. Dar ce cauţi în preajma mea?
— E o-ntâmplare.
— Nu te cred! Mă urmăreşti. Nu pot ierta că mi-ai omorât bărbatul.
— M-am apărat şi a fost un accident.
— L-ai ucis! a strigat, nelăsându-mă să continui. Crezi că te pot lăsa nepedpsit?
Simţeam că se-ngroaşă gluma. Răzbunarea poate fi o armă de temut, n-o întâlnisem până acum. Trebuia să-i răspund cu armele ei, dacă nu voiam să fiu încălecat. Cine ştie cine mă aştepta la ieşire sau pe cine avea să cheme sau chemase deja să-mi facă de petrecanie. Nu părea atât de proastă să mă omoare în propria ei casă, dar era destul de furioasă încât să facă o greşeală.
Trebuia să atac pe propriu-i teren, s-o fac să se apere.
— Cum e cu jocul? am întrebat pe neaşteptate.
— Ce joc?
Îi tremurau imperceptibil buzele şi clipea foarte des din genele-i ca nişte pene, dar acum nu mai voia să mă ameţească.
— Fondul Caritatea, am spus. Numai caritate nu e.
— E absolut legal, toată lumea e mulţumită.
— Cât timp?
— Asta n-am de unde să ştiu. Dacă lumea contribuie, n-are sfârşit.
Am râs şi a enervat-o.
— Asta urmăreşti.
— şi asta, am spus. Nu vreau să fie lumea păcălită din nou.
— Ce vrei să spui?
— Ştiu cum a fost la Cluj.
Izbisem în plin. Nu înţelegea cum de ştiu, nu ştia cât ştiu. Eram un pericol, dar era obişnuită să înfrunte pericolele. Era tare. A replicat.
— N-ai ce să-mi faci. Lumea a fost mulţumită, m-am retras la timp. Şi pe urmă, eşti implicat, domnule.
Încerca să lovească şi ea. Nu trebuia s-o las.
— Cum adică?
— Eşti pe listele de plată, printre favoriţi. Se ştie. Cine nu ştie, poate consulta actele. O să fac să afle tot oraşul. M-ai ajutat să atrag oamenii. Dacă îndrăzneşte cineva să mă înfunde, te trag după mine. N-o să pierd o afacere atât de frumoasă pentru gloria dumitale.
Nu cred că se mai uitase la cineva în ultima vreme cu atâta ură. Am râs din nou, doar s-o derutez. S-a enervat şi mai tare.
Simţeam că e momentul să mă retrag, putea avea un semn să apară cel pregătit să mă lovească.
Nu trebuia să-i dau timp.
Nu trebuia să mai omor pe altcineva.
Mi-am scos târlicii şi m-am îndreptat spre uşă călcând apăsat pe parchetul gălbui.
— Ieşi cu pantofii tăi împuţiţi de pe parchetul meu! a strigat.
Biata fată în casă avusese dreptate.
Am ieşit cât am putut de repede. Uşa s-a închis cu un clinchet discret.
În spatele meu s-a auzit un strigăt furios:
— De ce dracu’ n-ai apărut mai devreme?
Puteam să-mi închipui cu cine vorbeşte.
(Fragment din „Greuceanu – roman (cu un) poliţist” de Stelian Ţurlea. www.librariaflacara.ro)
