Leonard Oprea 
„ … orice magie divină este ființată prin iubire și cunoașterea de sine – mileniul III va fi magic sau nu va fi deloc…” (Theophil Magus)
Scăldată de soare zi de aprilie.
Iarba verde, peste tot.
Văd verde, aud verde, gust verde, miros verde, pipăi verde… iarba sînt eu, peste tot urc dealurile și umplu cîmpia și parcă nu mă mai sfîrșesc.
Sînt atît de bătrînă.
De fapt, nu am vîrstă.
Albastrul scînteietor.
Stau întinsă pe spate, gîndurile mi se odihnesc în fînul proaspăt al căpiței.
Iată, șuvițele surii ale azurului mă înfășoară și sînt un mic nor plutind deasupra-mi tot mai departe de mine, undeva, poate înspre capătul lumii.
Sînt atît de bătrînă.
De fapt, nu am vîrstă.
Privesc într-o parte.
Un fluture.
E aievea?!
Aripi din catifea neagră pătată de rugină.
Tremurul aerului.
Ce cauți aici, acum?
Sînt atît de bătrînă.
De fapt, nu am vîrstă.
Închid ochii. Eu pot călători prin vremuri. Și, preț de cîteva clipe mă opresc în fața unui rege – negru. Cuvintele – sunete moi și aspre. Șoptite și frînte. Plînsul trompetelor, saxofoanelor. Și aș putea să fiu lîngă el cînd moare. La douăzeci și șase de ani. Otis Redding… I’ve Been Loving You Too Long… to stop now…
Sînt atît de bătrînă.
De fapt, nu am vîrstă.
Dealurile îmi zîmbesc triste.
Schițez un zîmbet.
Sînt ființe domoale. Blînde.
E o zi frumoasă. Și soarele. Și, sfîșiate, crestate adînc de toamnă, de iarnă… ființele suferă mai puțin. Semeția superbelor răni.
Iar domoalele știu asta. Iar pe copaci sîngele cînd mat, cînd lucitor, cînd jar, cînd șofran, cînd aramă, cînd lut ars, cînd nici eu, nici altcineva n-ar mai putea să încerce fără a risca beția culorilor de nenumit – orbire-n soare de primăvară…
Tristelor, îmi zîmbesc tristă.
Sînt atît de bătrînă.
De fapt, nu am vîrstă.
Și azi, și azi stau întinsă pe spate și parcă nu respir.
Lichide, liniștea și pacea.
Cred că sînt sub un clopot de sticlă.
Și astăzi, și astăzi parcă nu respir. Ce cauți?
Sînt de bătrînă.
De fapt, nu am vîrstă.
Mă ridic în picioare. Încet, descompunîndu-mi fiecare mișcare. Grație, oboseală, cine mai știe? Pășesc și-mi strîng cu putere pleoapele. Eu nu am spațiu. Eu părăsesc iarăși verdelealbastru scînteietor, ființele domoale și cînt un blues pe catifeaua neagră pătată cu rugină.
Sînt atît de bătrînă.
De fapt, nu am vîrstă.
Mă opresc în mijlocul miilor de leșuri, printre armurile despicate și mînjite de stacojiu, mă ofer ochilor sticloși înțepeniți, degetelor crispate gheare pe mînerele lăncilor, spadelor, am la picioare capetele nenumărate portrete săpate în ură disperare groază sau doar ei au știut ce cînd s-au rostogolit desprinși de trup, nu pot încăleca armăsarii cu picioare întinse sau îndoite în gallop frînt, ultim, sînt nu foarte departe de căpița care mi-a dăruit un…
… clopot de sticlă.
Sînt atît de frumoasă.
Sînt atît de tînără.
De fapt, nu am vîrstă.
La un semn:
ca-n visul din adîncul apelor capetele își caută trupurile vasale, degetele se dezmorțesc pe mînerele lăncilor, spadelor, sîngele se scurge înapoi prin despicătura armurii și metalul își recapătă strălucirea, ușor flutură panașele, se înalță încet flamuri, strigăte, urlete se apropie, cresc, cresc, se răsucesc armăsarii, se ridică mai întîi pe picioarele din față, nechează…
Sînt atît de frumoasă.
Sînt atît de tînără.
De fapt, sînt o vrăjitoare…
„… cheamă-nalt aprig
acvila risipind nori…
munții sunt lupi muți…”
***
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
(sursa foto: theguardian.com)
