Leonard Oprea 
„… viața unei femei e un șir de vise care, pînă la urmă, fără Iubire adevărată, nu sunt decît eroticul sublimat în pornografie…; pentru bărbați …viața e la feL… Eva și Adam…nu alt fel… doar Dumnezeu știe…” (Theophil Magus)
***
Viața e un șir de rătăciri, își spune doamna Cruceriu întotdeauna cînd e singură și își
îndulcește momentul de pustnicie cu două, trei sau mai multe păhărele de lichior „Havana-Club“.
Băutura asta dulce și aromată i se pare demnă de sîngele albastru care-i pulsează în artere. Povestea sîngelui albastru e veche, moștenire de familie dinspre partea tatălui, păstrată, tăinuită cu grijă față de oricine, chiar și față de Cruceriu, fiindcă noblețea oricum transpare prin fapte, gesturi,cuvinte, ținută. Acum, ca și în toate celelalte singurătăți, mai întîi se îmbăiază îndelung și cu voluptate. Apa caldă e numai clăbuc mirosind abrad. Închide ochii și respiră rar, închipuindu-și cum își arcuiește nările. Se săpunește încet, se mîngîie prelung și cu tristețe. Degetele, și le vede, lungi, puternice, insistă pricepute în locurile din care, niciodată cu întîrziere, sute de scîntei îi aprind trupul. Zîmbește larg și clatină din cap. Își spune, viața e un șir de ratări, apoi se relaxează. După ce se șterge bine pînă cînd i se înroșește pielea, se spray-ază, își îmbracă halatul lung, moale și gros. Iese din baie, dă drumul radiocasetofonului, ascultă tangouri, disco, chiar și prelucrări din muzica simfonică, schițează cîțiva pași de dans și, după o piruetă lentă, se prăbușește pe patul cu așternuturile aranjate într-o plăcută, îmbietoare dezordine. Se întinde, se sprijină într-un cot și își îndoaie un picior. Știe că halatul s-a desfăcut, ivind pliurile coapsei, parte din pîntecul lat, destul de supt și prea puțin ridat pentru o femeie de aproape patruzeci de ani, sexul mare, bine conturat și înmiresmat cu „Intim“. Ca din întîmplare, după ce-și trece mîna prin părul de la ceafă, umezit, agață cu degetele reverele halatului: se revarsă sînul de doică. Doamna Cruceriu schițează un suspin. Aburiți, ochii verzui privesc către noptieră. Lichiorul, termosul cu cafea naturală, paharul mic cu picior înalt, ceașca din porțelan chinezesc, străveziu, radio-casetofonul, scrumiera, un pachet de „Kent“ început pus pe două reviste, Chérie și Playboy, iar lîngă e le, deschis, un album cu benzi fotografice după un film sexi. Dopurile de la sticlă și termos au fost astfel înșurubate încît să poată fi desfăcute cu o singură mînă.
Abba. Un pahar. Fum. Cafea. Pahar golit.
Umplut din nou. Golit din nou. Iarăși umplut.
Țigară stinsă. Aprinsă alta. Abba. Cîntă Abba.
O casetă cu Abba. S-a găsit în unele magazine.
Doamna Cruceriu știe întotdeauna ce să cumpere.
Nimic nu-i scapă. Odaliscă.
A văzut, cu ani în urmă, un tablou, n-a reușit niciodată să-și amintească al cui, dar numele femeii de pe pînză i-a plăcut teribil, nudul mai puțin, nu se compară cu al ei. A căutat în dicționar, a aflat ce înseamnă și cu atît mai mult l-a îndrăgit.
În singurătățile ei, ca și acum, întotdeauna cînd își spune, viața e un șir de ratări, doamna Cruceriu e o odaliscă.
Doamna Cruceriu s-a îmbujorat.
Își simte fierbințeala obrajilor și se gîndește că e transfigurată de emoția revelațiilor pe care
inevitabil le are în aceste momente. Iluminări.
Foarte greu, dacă nu chiar inexprimabile în cuvinte sau imagini, mai degrabă un fel de
senzații, cald rece amețeală, în orice caz extreme de profunde. Numai o femeia ca ea poate
înțelege grandoarea acestor simțiri tulburătoare și fascinante.
Noblețea – azi? Totul s-a întinat.
O năpădește o tristețe fără leac.
‘Dar își strînge buzele, disprețuitoare. Ridică bărbia într-un gest plin de demnitate.
Privește aprig, dar nu cu ură.
Semeț! Nobiliar!
A patra doză de „Havana-Club“. A treia țigară.
O casetă cu tangouri. Celebre. Fumul dat pe nări. Ș uvițe împletite înspre albumul cu benzi
fotografice. Mîna aduce ispita în fața ochilor.
Alene.
Pagini răsfoite parcă în gînduri. Revistele și albumul confiscate de la elevi.
Și-l aduce aminte pe cel căruia i-a luat albumul. O huidumă de flăcău. Aproape cît Cruceriu.
O privea sfidător.
I-a ars o palmă: bine, mă! excitante de-astea îți trebuie ție?!
I-a scăzut nota la purtare, dar nu i-a chemat pe părinți la liceu. Ar fi trebuit să le predea corpul delict. Și apoi, toată lumea știe că tinerii de azi sînt niște jigodii. De cîți ani se ratează învățîndu-i cum se cotează o roată dințată?
Viața – un lung șir de ratări.
Răsfoiește.
Cunoaște fiecare fotografie amănunt cu amănunt.
Uneori se mai oprește asupra uneia, doar pentru că nu e de acord cu soluția găsită de personaje.
Îndeobște, insistă în privința lipsei de rafinament.
Evident, incultura prostituatei. Asta, adevărata artă aparține numai celei înnobilată cu titlul de
odaliscă.
Stinge înciudată țigara.
A răsfoit de două ori albumul.
Își dă capul pe spate.
Închide ochii și se concentrează.
Se foiește puțin.
A cam amorțit în poziția asta.
Deși azi i se pare cea mai potrivită. Nu știe de ce. Așa simte azi. Și intuițiile ei sînt de sînge albastru.
Își trece un deget peste coapsa rubensiană.
În sfîrșit, alege cîteva poze.
Aprinde o altă țigară.
Umple paharul și-l dă peste cap.
Le parcurge mai întîi împreună cu Grigore, studentul întîlnit acum doi ani în stațiune. Apoi
reia deliciul, de data asta în brațele lui Apostol, avocatul de anul trecut.
Țigara în colțul gurii. Ochii înlăcrimați de fum.
Mîna liberă are nevoie și de cealaltă care sprijină capul odaliscei.
Apostol o întreabă, te-ai umectat, dragă? Dar avocatul a fost un măgar. A evitat orice discuție despre o eventuală conviețuire.
O superbă singurătate.
Meschinărie! Prost-gust. Un țăran în barou.
Odalisca reia poziția inițială.
Strivește mucul țigării în scrumieră. Își șterge ochii înlăcrimați.
Și de fum. Și de amintire.
Și de viață – un lung șir de ratări.
Întoarce caseta. Cîntă Julio Iglesias.
Doamna Cruceriu oftează din rărunchi. Gustă din cafea. Toarnă în pahar. Își înmoaie buzele uscate.
Ah, cum îi ard buzele, se tînguie în singurătate.
Încearcă să reia călătoria prin țara minunilor alături de Iglesias. Dar acesta se malformează
brusc.
Apare Vică.
Doamna Cruceriu scutură energic din cap. Cruceriu e un soț bine dotat fizic, însă e un bleg. Și bleg și timid. Ieși, Vică!
Odalisca e la un pas de dezamăgire.
Soarta însă o favorizează.
Inochente Damian îi mîngîie umerii. O trage spre el. Sărutul cu limba fierbinte și puțin
aspră…
Țîîrr, țîîrr! Furioasă, odalisca se ridică din pat. Alo! Sărut mîna, doamna Cruceriu? Da!
Sînt Inochente Damian.
Odalisca își simte pielea ca de găină. Acum trei zile, luam masa
la restaurant, m-ați rugat să vă caut la telefon. Spuneați că vreți să stăm de vorbă confidențial.
Da… Doamna Cruceriu începu să se dezbrace. Ce s-a întîmplat, doamnă? Dacă ați putea veni pînă la mine, camera… Știu, doamnă, mi-ați spus. Nu promit nimic, dar nu-mi puteți explica acum?
Nud, odalisca, doamna Cruceriu, e confidențial…
Bine, doamnă, încerc, sărut mîna.
Doamna Cruceriu își alintă cărnurile cu privirea.
Studiază Playboy-ul. Toate femeile de acolo sînt niște frumuseți, adevărat, cugetă ea, păcat, însă, n-au rafinament.
Se admiră cu ochi de expert. Zîmbește ușor, în colțul gurii.
Mărește volumul radio-casetofonului. Iglesias, Iglesias…
Omul ăsta merită să fie iubit. Dar și Inochente.
Mai bea din pahar. Își aprinde o țigară. Marii suferinzi cu sufletul se regăsesc întotdeauna.
Un adevărat bolnav psihic e o odaliscă.
Pe chipul lui Inochente se vede suferința. Un rafinat neînțeles.
Și are alura fermecătoare a neajutoratului.
Răzbate totuși bărbatul din el. Cult și, mai ales, rafinat. Sînge albastru!
Toc, toc! Imediat! Odalisca își îmbracă halatul.
Se aranjează și aranjează totul – fermecătoarea neglijență. Dezordinea intimă. Din nou cu „Intim“. Sub braț, între sîni, „Rexona“. Scrumiera scuturată. Nu, un muc e bine să rămînă. „Havana-
Club“ se ascunde.
Imediat. Imediat! Aer în piept.
Vai de mine! Imediat! Dinții bine spălați cu pasta avînd gust de banane.
Rîde. Și-a amintit un banc deocheat. Imediat!
Hai, dragă, ce faci?! Dincolo de ușă. Cheia e la tine.
Viața e un șir de ratări, își spune doamna Cruceriu.
Vică! ai răbdare.
Trebuie să mă îmbrac, Vică…
Vică, of, soțul meu…
Da, Vică! ai răbdare!
”… peste asfalt sunt
flori de tei… scuipați, căcați…
… miros de manea…”
***
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
