Leonard Oprea 
(din romanul „Asasinul unui Președinte” – în pregătire la Ed. Eikon, 2020)
(episod 4)
După cîțiva pași repezi, Iacob se răsuci și opri din mers două corcituri, doi cîini în costume de blugi, geci de piele, una roșcată, cealaltă neagră și șepci americane, cu steagul american pe eticheta frontală. Unul înalt și slab, celălalt mic și musculos. Miroseau a cîine ud.
Cei doi se feriră ușor într-o parte. Și mîrîiră prevenitor.
Bună ziua, domnilor. Sunt reporter al Universității Harvard, din Boston, Statele Unite ale Americii. Reprezint National Public Radio și fac un reportaj despre impresionanta dumneavoastră manifestație, se prezentă Iacob, vorbind cu un vădit accent american și afișînd o vădită nonșalanță americană.
Iacob îndreptă reportofonul către corcituri.
Cel mic își dezvelii colții:
Mîrrrr!!!
Cel costeliv:
Mîrrr! În surdină.
OK. Vă mulțumesc. Cu respect, vă pun trei întrebări la care vă rog să-mi răspundeți scurt și clar. Se poate?
Ham-ham! cu oarecare ușurare.
Mai întîi, fiți buni:
De ce demonstrați?
Ham-ham-ham! Ham-ham! Hauu-ham! lătrară ei doi deodată.
OK. Următoarea:
Vă iubiți președintele, pe domnul Vătafu?
Ham-ham-ham! Ham-hammm!!!!
Hauuu! Hau-hauuu!!!
Și ultima:
De ce?
Ham-ham! Ham-ham-ham! Hammm.
Hau-hauuu!!! Hau-hau-hauuu!!!
Mulțumesc. Vă doresc succes și o seară plăcută.
Ham-ham, iarăși deodată hămăiră prietenos cei doi.
***
Iacob zări un gînsac cu gîsca lui și cei doi boboci ai lor, legănîndu-se alene, printre copitele potcovite a două gloabe de povară care-și legănau și ele căpățînile parcă prea grele pentru a se împotrivi voinței ogrăzii naționale ce cotropise bulevardul manifestînd pentru Vătafu lor și guvernul său popular. Fără doar și poate: popular socialist-democrat.
Vru să se îndrepte către gîștele înfrățite cu gloabele.
Dar telefonul…
Iacob se înfioră.
Vibra în tot trupul.
Înflorea în tot lăuntricul său.
Te iubesc-te iubesc-te iubesc, murmură înecat de emoție.
Știa că era Maria.
***
…
Da! eu sunt, cine altul?!…
…
Ei, glumeam…
…
Suntem în Piața Romană, intrarea pe Ana Ipătescu…
…
Daaa, așa cum ți-am spus: sau tot înmulțit… sunt mii, cu siguranță…
…
Firește, ocrotiți de poliție și jandarmi, în lanț continuu de o parte și de cealaltă a bulevardului.
…
Și trotuarele sunt pline de lume. Curioși, dar cu siguranță și cei anti-președinte, anti-guvern. Am văzut cîteva pancarte de protest. Unii strigau ceva în megafoane. Nu am înțeles ce, dar e clar că împotriva lui Ion Vătafu.
…
Nu. Poliția și jandarmii îi opresc să intre pe bulevard, între manifestanți.
…
Da, da. Am făcut pe reporterul american. Le-am spus că lucrez pentru NPR, National Public Radio.
…
Da, întrebările pe care ți le-am spus: de ce demonstrați?… vă iubiți președintele, pe domnul Ion Vătafu?… și, de ce?…
…
Bineînțeles, am fost politicos și precaut. Mulțumesc pentru grija ta… maternă…
…
Hei, glumesc. Dar chiar îți mulțumesc.
…
Cred că destui… Am intervievat… stai să număr… Da – 12 manifestanți.
…
Bărbați, dar și femei. Am început cu femeile, două… scuză-mă, dar așa le-am văzut, două oi.
…
Daa, ha-ha-ha! Da, da. Exact așa arătau pentru mine: două oi!
…
Desigur, așa cum era de presupus – au fost răspunsuri, practic identice, darrr… darr, atenție: ca și cum le-ar fi învățat și doar le recitau. Desigur, aproape mecanic, însă fiecare recitare după cum era intervievatul…
…
Nu. Nu am observat că ar fi gîndit altceva. Înclin să cred că erau convinși de ce-mi spuneau… Ba chiar… Crede-mă, la a doua întrebare: vă iubți președintele, pe domnul Ion Vătafu?… fără ezitări, toți, absolut toți, și-au behăit, cotcodăcit, grohăit, mugit, răgit, lătrat sincer, crede-mă, sin-cer și-au declarat iubirea pentru Vătafu lor… ha-ha-ha…
…
Daa, aceleași răspunsuri. Subliniez: diferită doar interpretarea, după cum era, cine era intervievatul…
…
Da, cam așa: spălați pe creier. Deși eu aș spune îndoctrinați, manipulați…
…
Ai dreptate! Ioan mirosise dictatura… Știa el ce știa. Cum stai cu lectura jurnalului?
…
Bine, bine. Vorbim cînd vin acasă.
…
OK. Uite cum mă simt… Rătăcit în invazia ogrăzii naționale…
Repet – Rătăcit în invazia ogrăzii naționale…
…
Maria… vreau să mă auzi acum, altfel nu am curajul…
…
Maria… eu te iubesc. Tare te mai iubesc…
…
Te rog, te rog nu-mi mulțumi…
…
Bine, bine. Take care and be well.
…
All right. As you say: the rest is silence.
…
Yes, I know: Hamlet.
…
Thanks. Vorbim.
***
Mii și mii și mii de cetățeni inundaseră Piața Victoriei.
Mii de steaguri și stegulețe, baloane colorate – împodobeau Marea Demonstrație.
Zeci de pancarte – cu portretul președintelui între cei doi trandafiri ai partidului și avînd aceeași lozincă :
LIBERTATE și DEMOCRAȚIE – ION VĂTAFU PREȘEDINTE ROMÂNESC DE POPOR ALES! – erau înălțate în noaptea luminată a giorno de felinarele aprinse pe stîlpii înalți ai pieței și de reflectoarele palatului guvernamental Victoria.
În fața porților metalice ale intrării în curtea palatului, fusese înălțată o uriașă scenă acoperită.
Pe scenă, în fața unui uriaș ecran cinematografic, parlamentari, senatori și deputați, toți membri ai nomenclaturii de partid socialist și democratic aflat la guvernare, toți ca și președintele Ion Vătafu în portretul de pe toate pancartele, absolut toți, cetățene și cetățeni, îmbrăcați simplu, jachete și fuste negre, costume negre, tot corul de vreo treizeci de vocaliști – toți purtau cămașă albă scrobită, descheiată la gît, ca orice proletar sincer, prietenos, dar dîrz și curajos.
Fiecare parlamentar vorbea entuziast și revoluționar la microfonul așezat în mijlocul scenei. Toți ceilalți, disciplinați cu același zîmbet părintesc întins pînă la urechi, aliniați pe trei rînduri, își așteptau onoarea de declama despre faptele naționale săvîrșite în slujba României și poporului ei.
Pe uriașul ecran cinematografic se derulau imagini feerice ale vizitelor de lucru ale Președintelui Ion Vătafu pe cîmpii cu holde bogate, printre vacile grase cu ugere umflate de lapte, în fabrici cu tehnologii avansate, prin universități cu studenți olimpici.
În fața Muzeului Național de Istorie Naturală „Grigore Antipa”, dar și a Muzeul Țăranului Român, precum și a Muzeului de Geologie, toate la doi pași de Piața Victoriei,
te primeau cu brațele deschise tradiționale tîrguri de bucate românești, cu mititei și pastramă și cîrnați sfîrîind îmbietor și must și bere și țuică, însă și ape minerale, sucuri de fructe și dulciuri, un adevărat corn al abundenței mioritice închinat manifestanților pașnici entuziaști votanți ai bunăstării socialiste democratică sub oblăduirea marelui român Președintele Ion Vătafu.
Iar Iacob naviga prin marea de cetățeni mii și mii uniți ca un singur om cetățean votant în Marea Demonstrație din Piața Victoriei
În acest octombrie al anului 2000, Iacob vedea și asculta.
Atent și totodată absent, obiectiv și totuși subiectiv, îndurerat și alienat.
Ce se întîmplă?! se întreba necontenit Iacob.
***
***
„… ninge amarnic…
plîng porumbei castani goi…
november – ce frig!…”
***
(continuare în episoadele următoare)
***
RESPIRAȚIA
Creat de Leonard Oprea, acest nou eseu în literatura universală, „Respirația” – este o relativ scurtă, simplă și profundă meditație /aforism, cugetare, poezie, poem, proză scurtă, micro-eseu etc./ încheiată întru doar un haiku ce re-deschide meditația spre noi universuri de întrebări și răspunsuri asupra condiției umane.
(http://www.amazon.com/THEOPHIL-MAGUS-LIVING-BOSTON-Anna-Maria/dp/1462894763)
(https://ro.wikipedia.org/wiki/Leonard_Oprea)
(http://christian-articole.blogspot.ro/2016/07/theophil-magus.html)
